Daniel Botgros
Pe măsură ce actuala civilizație va evolua, tehnologia se va restrânge tot mai mult. Procesul acesta pe care l-am putea considera straniu vine din miniaturizare, în primul rând. Sau, cel puțin, așa a început. Dar, aceasta e doar o fațetă și poate nici cea mai importantă. Pentru că tehnologia, tot mai prietenoasă, mai suplă și mai adaptată, se va dizolva până la urmă în ființa noastră, urmând să purtăm în permanență cu noi adjuvante tehnologice ce fac parte integrantă din ceea ce suntem. Considerațiile acestea viitorologice sunt determinate de faptul că deja asistăm la un proces fără precedent de transfer spre mobil, ca și caracteristică determinantă a tehnologiei. Nu e greu să ne amintim de primele computere cu puteri de câțiva mega dar care cântăreau sute de kilograme, de supercomputer (la vremea aceea) ce trebuia să fie răcit prin devierea unui râu. Nu au trecut nici două generații și purtăm în buzunare zeci, sute de gigabytes, adică o putere de calcul impresionantă, pe care însă o folosim într-un procent la fel de impresionant de mic. Dar. aceasta este o altă discuție. Viitorologii spun că internetul va dispărea destul de curând, în sensul că accesul la această tehnologie va fi ubicuu. La fel, telefoanele mobile. Restrângerea spre noi și, ulterior în noi, a acestor gadgeturi, acestor instrumente fabuloase de comunicare urmează a ne transforma în altceva. Într-un homo simbiotic, care nu numai că poate comunica instantaneu dar interacționează și cu tehnologii care îi monitorizează sănătatea, capacitățile fizice și psihice, precum și alte repere de care ai nevoie pentru a te descurca într-o lume digitală.
Science-fiction-ul ilustrează de mult timp interacțiunea naturii umane cu tehnologia. Unul din precursorii de marcă, evident, ilustrul Jules Verne, a explorat cu genialitate modul esențial în care tehnologia schimbă lumea și, mai ales, conferă puteri de netăgăduit celor ce o folosesc, în detrimental inerției epocii. Doar trei exemple: ”De la Pământ la Lună”, ”20.000 de leghe sub mări”, ”Robur Cuceritorul”. Minunile tehnologice reprezentau atunci un soi de religie iar oamenii de știință veritabili semizei. De altfel, chiar în realitate, în timpul Revoluției industriale și nu numai, știința devenise un altar la care se închinau popoarele, izbânzile tehnologice ale vremii triumfând față de religiile convenționale. Practic, aproape că nu există roman, nuvelă sau povestire SF fără o inserție sănătoasă de tehnologie. De la Aldous Huxley, George Orwell, H. G. Wells, și până la Frank Herbert, Orson Scott Card, Stanislav Lem, Isac Asimov, Phillip K. Dick, Ursula K. Le Guin, A. E. Van Vogt, William Gibson, Arthur C. Clarke, Paolo Bacigalupi, Dan Simmons, Daniel H. Wilson, Hannu Rajaniemi, Neal Stephenson, John Scalzi, Roberto Quaglia, Walter M. Miller Jr., Kim Stanley Robinson, Robert A. Heinlein, Frank Herbert, Serge Brussolo – pentru a-i aminti pe câțiva dintre marii autori, într-o ordine aleatorie – cu toții au ilustrat lumi în care tehnologia afectează iremediabil natura umană.
Există două importante curente în interacțiunea om – tehnologie. O categorie tehnologică prietenoasă, care face lumea mai bună, ce se constituie într-un complex de capacități superioare conferite omului fragil, din carne, limitat biologic în spațiu și timp. SF-ul a explorat mai degrabă la începuturile sale această direcție, în epoca în care în imaginarul colectiv și extratereștrii erau buni. Tehnologia se dovedea a fi menită în mod clar să constituie un adjuvant de nădejde pentru un om care domina lumea de pe piedestalul unor izbânzi în această direcție. Lucrările de tip space-opera au făcut epocă. Pliate mai întâi pe transferul în viitor al adevăratelor cuceriri tehnologice spațiale – inventarea sateliților, primii oameni în spațiu, aselenizarea – romanele sau nuvele space-opera au oferit călătorii extraordinare în cosmos, servite de o tehnologie spațială pe măsură. Navele prodigioase, energiile ce conferă viteze luminice și, mai ales superluminice, pentru a putea traversa veridic hăurile spațiului, popularea spațiului, extinderea omenirii pe alte corpuri cerești, utlizarea asteroizilor drept habitate umane, construirea de stații spațiale, generarea de găuri de vierme, toate aceste scenarii au la bază o tehnologie avansată. Un suport de substanță pentru ceea ce a devenit homo cosmicus.
Pe de altă parte, avem tehnologia neprietenoasă sau care, la un moment dat, își pune în pericol creatorul. O mulțime de autori de SF explorează această direcție. Mai întâi, așa cum s-a întâmplat odată cu evoluțiile spațiale, jocul cu puterea atomului a creat în realitate o tehnologie belicoasă ce s-a dovedit catastrofală în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Creațiile SF au creionat în acei ani lumi în care energii necontrolate au aruncat planeta în haos. Apariția primelor instrumente mecanice, primilor roboți, fie ei și de tip industrial, a declanșat un val de lucrări SF care descriu ființe artificiale ce se întorc împotriva creatorului lor. Adevărate apocalipse se produc în imaginarul SF, atunci când tehnologia preia controlul. Roboți ce capătă conștiință proprie și se revoltă, rețele globale ce devin inteligente și provoacă haos nuclear ori de altă natură, toată această galerie reprezintă interferări cu tehnologia de rău augur pentru om. Dacă la început aceste izbânzi par seducătoare, pe parcurs ale capătă o natură malefică, împrumutând, uneori, aproape absurd, din personalitatea umană. Acest tablou antropomorfic este însă tolerabil în lucrările SF, pentru că provoacă emoțiile de rigoare. O interacțiune impersonală cu mașina nu te transpune, evident, într-o lume credibilă. Deși exemplele sunt nenumărate, imposibil de redat în acest spațiu limitat, să ne oprim asupra unuia extrem de popular: Hal 9000 din ”Odiseea Spațială 2001” de Arthur C. Clarke. O inteligență artificială iconică, ce preia controlul unei misiuni importante pentru omenire, influențat practic de o inteligență extraterestră. O tehnologie bună, inițial, chiar vitală pentru misiunea spre Jupiter, devine instrumentul unei retorsiuni fără precedent asupra echipajului. Iar în spațiu, poate mai mult decât oriunde, depinzi total de tehnologie.
În anii din urmă, pe măsură ce tehnologia face deja parte din viețile noastre, lucrările SF explorează mai subtil aceste direcții, extrapolând mai ales tehnologiile digitale, care, așa cum spuneam, la început, se vor topi în noi. Omul devine astfel, deschizând larg porțile cuceririlor tehnice, digitale, un simbiot. Peste câteva sute de ani, poate o mie, poate mai mult, e posibil să nu mai vorbim de om, în accepțiunea actuală, ci de o altă ființă, care poate nu-și va mai aminti niciodată că a fost din carne și oase. O ființă care există într-un ocean de date, perfect integrate din punct de vedere al unor vaste cunoștiințe la care are acces instantaneu. O creatură cu viață matusalemică, cu acces nelimitat la spațiul virtual și la tehnologii care, vorba lui Arthur C. Clarke, ne-ar părea magie, așa cum și cele actuale se arată unui primitiv dintr-un trib amazonian. Atunci, nu vom mai vorbi de om versus tehnologie, ci de altcineva (sau de altceva?), ce nu mai diferă de tehnologie.
