Mario Balint
Draku m-a pus să citesc un număr vechi al FP! Pe lîngă revelaţia pe care am re-trăit-o citind o temă despre care m-am exprimat cu mai multe luni în urmă – revenirea la oraşele stat! -, m-a cuprins furia pe lipsa de “revelaţii” ale actualei clase politice. Nu expansiunea în sine a megalopolisurilor mă impresionează efectiv, ci viziunea autorităţilor locale despre dezvoltarea urbei în următorii 20/30 de ani, în comparaţie cu lipsa totală de idei şi voinţa de a privii înainte a autorităţilor noastre. România şi oraşele ei vor rămîne condamnate la cel mai negru Ev Mediu contemporan! Dacă vii cu trenul de la Timişoara la Reşiţa, seara, şi priveşti lung pe fereastră, ai impresia că intri într-un tunel al timpului.
Privesc la Româmia sfîşiată de vorbe goale: un mare nimic! O mare piatră de moară în care nu se mişcă nimic, oamenii trăiesc în letargie şi resemnare, în timp ce structurile operative care acționează de capul lor în acest teritoriu se întrec în propagandă, cenzură și măsuri active ca să ne convingă că trăim în cea mai… dintre lumi (era să scriu dintre buci, că acolo sîntem!). Și nu e greu deloc din moment ce de 30 de ani, de la strungar la universitar au avut de-a face cu societatea deschisă. PROPAGANDA acționează prin supraproducția și distribuirea organizată de mesaje menite să modeleze percepțiile și emoțiile consumatorului de infotisment priceput la toate, prin selecție, repetare și etichetare formînd o narațiune dominantă și enervantă. CENZURA, în schimb, funcționează prin excludere și penalizare! Am simțit-o cu toții în mediul on-line, mai ales, că din vechea cenzură de partid au rămas doar ferparele. Despre aceste două metode de coerciție a peisajului social nu se poate spune foarte multe. Și cenzorii, și propagandiștii se ascund în spatele tastaturii care poate fi oriunde, dar cel mai adesea, în ultimele săptămîni, în Groenlanda (sic!). Nu același lucru putem spune despre cei care implementează MĂSURILE ACTIVE, nivelul cel mai intruziv, mai coordonat și țintit asupra unor persoane, instituții sau organizații, menit să le neutralizeze social și profesional, mutînd presiunea din spațiul discursiv în spațiul real. Aceștia sînt localnici. De cea mai joasă speță, care nu ezită să te amenințe cu concedierea de la locul de muncă, sau chiar să o facă, precum un primar de oraș cu oxigen care visează la funcția de președinte de gașcă, adică de partid local. Mă rog, să nu divagăm!
Autorităţile locale se bat cu cărămida în piept că au amenajat parcuri industriale şi acum aşteaptă investitorii să pice ca proştii, în timp ce batalioane de delegaţii chinezeşti au împînzit planeta pentru a atrage investiţii în oraşele de peste 25 de milioane de locuitori! India, cunoscută în urmă cu 10 ani pentru filmele lacrimogene şi mizeria de nedescris concurează la titlul de ţară cu cea mai rapidă dezvoltare în sec 21! În următorii 10 ani suprafaţa construită în India va fi egală cu suprafaţa Kuweit-ului!
România, cu o politică internă haotică, și una externă inexistentă se străduieşte să fie creator deliberat de context geopolitic în Europa! Însă, în acest moment, România NU reprezintă modelul de viitor! România este o zonă destructurată, cu o societate anomică, o adevărată ZONĂ ROŞIE, în care haosul şi anarhia sînt anti-productive.
80% din populaţia planetei simte globalizarea ca pe un jug, ca pe un nou colonialism! Soluţia de supravieţuire, întrevăzută de unii comentatori, şi despre care am mai amintit, este crearea de ZONE VERZI! Am trăit şi lucrat o perioadă de timp în GREEN ZONE din Baghdad. Conform informaţiilor din ultimele zile, Baghdadul întreg vrea să se transforme într-o zonă verde! Israelul este o ZONĂ VERDE puternic securizată! Unii specialişti afirmă că dacă programul de redresare a Europei va eşua, haosul “controlat” va determina apariţia pe hartă a noilor ORAŞE STAT ale Mileniului 3, de fapt zonele verzi despre care vorbesc.
O nouă lume, o nouă securitate! Despre asta vorbește și Donald Trump, sigur, pe limba lui, dar, cine să îl înțeleagă atunci cînd în căștile de pe urechile tale auzi doar: inspiră, expiră, inspiră… America funcționează și se dezvoltă în prezent într-o altă dimensiune decît cea pe care o cunoșteam și o acceptăm în ordinea noastră bazată pe reguli. Dinspre partea cealaltă a Atlanticului, Europa funcționează într-o altă eră, care este depășită. Globalismul și multilateralismul deșănțat promovate de elita europeană ruptă de realitatea socială sînt în moarte clinică. Dreptul internațional, așișderea, deși era de așteptat cînd s-a schimbat paradigma în Kosovo! Cei mai mulți dintre decidenții politici europeni, inclusiv cei de la București, nu înțeleg ce se întîmplă cu America, acum și nu sînt capabili să se adapteze la această schimbare profundă, care resetează fundamental regulile jocului mondial. Nu înțeleg și atunic fac ce știu ei mai bine: reglementează, se tînguie, critică și amemnință aceste noi tendințe fără să-și pună măcar problema să se adapteze noului joc. Așa rămîne Europa o imensă Zonă Roșie în afara acestei profunde resetări. Ne place sau nu, Europa a pornit pe drumul irelevanței, cu consecințe politice și economice extrem de dure.
Decidenții noștri de la București ce fac? “Analizează” și cer informații suplimentare! Alții, se mișcă repede. Ungaria! Bulgaria! Chiar bătrînul Trump, care vorbește mult, dar face pe măsură, raportează, la un an de mandat cea mai radicală tăiere de taxe realizată de ani buni în societatea americană, cu impact serios pentru creșterea economică și stabilitatea socială. Cam ca la noi! După trecerea în rezervă a coloneilor cu fustă, Pentagonul a trecut la reabilitarea și consolidarea puternică a statutului și rolului armatei americane, dotarea tehnică cu cea mai performantă tehnologie mondială și asigurarea supremației strategice. Și a mai făcut ceva: politicul nu și-a abandonat convingerile creștine, ci și le-a asumat și condus țara în baza acestor convingeri! Cu toată opoziția, care rămîne puternică, pentru că bătălia este, de fapt, în primul rînd spirituală!
Foarte interesant! Va urma un interviu extrem, extrem de interesant, pe această temă, în zilele următoare.
Aceasta este Noua Lume care gonește să se nască. Nu mai are răbdare. O globalizare corporativă are nevoie de o armată corporatistă! Subiectul e interesant, pentru mine, deoarece, am scris-o de nenumărate ori, personal cred că episodul armatelor naţionale este doar o mică paranteză în istoria militară a armatelor private, iar Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate, iar aceste PMC-uri sînt structurile cele mai pregătite să ofere baza securităţii noilor entităţi ce se vor creea! Pentru că, în ciuda intenselor “eforturi” de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale. Trăim momentul conflictelor regionale, limitate, asimetrice şi, de multe ori, urbane! Secolul XXI este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă. Zorii acestei Lumi au mijit în sec. 19!
În iunie 1840, o flotă de război britanică a ajuns în apele chineze, a trecut rapid peste sistemul de apărare de pe coastă și a forțat guvernul chinez să accepte deschiderea piețelor pentru comerțul liber. Era primul război al opiului, în care mii de oameni au fost uciși „în numele comerțului liber”. De fapt, războiul avea ca scop liberalizarea comerțului pentru ca englezii să-și poată vinde fără probleme opiul. Negoțul cu opiu din China era o afacere foarte profitabilă, însă ilegală potrivit legii locale. Chinezii au interzis de mai multe ori opiul, pe motiv că dăunează moralului public. Compania Indiilor de Est a continuat să aducă opiu în China dinspre granița cu India, pentru a echilibra deficitul comercial cauzat de propria dependență a britanicilor:ceaiul. Împăratul Lin Tse-Hsu a confiscat opiul de la britanici și l-a distrus. Răspunsul britanic a fost unul sever pe plan militar și a dus la semnarea tratatului de la Nanking. Pînă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, Anglia ajunsese să importe peste 8000 de tone de ceai anual din Canton. La început, englezilor le-a fost foarte greu să păstreze balanța acestui comerț deoarece chinezii nu acceptau decît plata în argint. Englezii au încercat să ofere la schimb obiecte din ceramică, instrumente științifice sau bunuri de lînă, dar chinezii au refuzat. Este faimoasă scrisoarea împăratului Qian Long către George al III-lea, în care acesta îi spune regelui britanic:„Noi avem de toate și sînt produse de cea mai înaltă calitate. Obiectele stranii și inutile nu valorează nimic și nu am nevoie de manufacturile țării tale.” Cam ca astăzi! Așa au ajuns chinezii dependenți de opiu!
Într-o lume ce pare a fi a INSECURITĂŢII DOBÎNDITE, securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sînt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absenţa lor totală, ea antrenînd cu sine o senzaţie de bunăstare, de linişte şi fără teama zilei de mîine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare şi de interacţiune cu actori non-statali. Actorii statali şi non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securităţii economice, atît la nivel naţional, cît şi regional şi global. În acest moment, statele tradiţionale, Westfalice (!), se dovedesc incapabile de reacţie rapidă. Securitatea înseamnă că beneficiile obţinute, sînt protejate în faţa dezechilibrelor sociale, economice, politice. Securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decît prin intervenţii ulterioare, dar tocmai această prevenire – care necesită resurse investite! – nu se realizează.
Din aceste considerente, vechile democraţii europene au dezvoltat un mecanism numit Noul Management Public (NMP), despre care am mai scris, care implică şi companiile private în asigurarea Securităţii şi contribuie la reforma sectorului de securitate.
Noul Management Public este un concept european care favorizează participarea firmelor private în livrarea de bunuri şi servicii publice, inclusiv în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, domenii considerate pînă nu demult ca monopol al statului. Scopul promovării acestui concept este acela de a mări eficienţa serviciilor publice, inclusiv al guvernului, mai ales în ţări în care conceptul de “guvernare eficientă” figurează în Strategia Naţională de Securitate.
Din 1990, în Europa, de Noul Management Public au beneficiat şi Companiile de Securitate Private, care au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, privite destul de “exotic” la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Trăsăturile distinctive ale PMC sînt: – Structura organizaţională: PMC sînt firme înregistrate cu structuri constituite; şi – Motivaţia: PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice. PMC-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BIGroup) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S).
Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict. Deşi industria securităţii private tinde să devină indispensabilă unei societăţi moderne, paradoxal, aceasta nu figurează alături de sănătate şi administraţie locală în literatura de specialitate a managementul public. Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi adesea pentru a desemna PMC. Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare.
Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, “nucleul dur” de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei.
Securitatea unei naţiuni devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă mulţime de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, specifice domeniului privat al statului sau individului. Autorităţile specializate şi serviciile de securitate privată sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice. Statele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, agenţiile umanitare şi de dezvoltare, corporaţiile multinaţionale şi chiar persoanele individuale pot contracta servicii militare oferite de PMC. În cazul statelor, aceste companii sînt deseori folosite pentru a compensa lipsa unei capacităţi naţionale, deci, cu precădere în noile entităţi statale apărute în ultimul timp, sau “autonomii”.
Se pune întrebarea firească: sînt PMC-urile mai rentabile decît forţele armate regulate? Datele privind rentabilitatea acestora nu sînt concludente. Angajaţii PMC “costă” destul de mult; salariile standard variază între 400 şi 1000 de dolari pe zi. Cei care susţin că PMC sînt mai rentabile decît armatele permanente se bazează de obicei pe următoarele argumente: – PMC pot angaja persoane care sînt adesea mult mai prost plătite; – guvernele nu sînt nevoite să ofere CMP beneficii ascunse, cum ar fi pensiile, îngrijiri medicale, condiţii de trai etc., deoarece acestea sînt de obicei incluse în contract; – PMC oferă posibilitatea creşterii rapide a forţei militare fără costurile implicate de întreţinerea pe termen lung a capacităţii militare; şi prin faptul că îndeplinesc misiuni necombative esenţiale, CMP dau forţelor armate posibilitatea de a se concentra pe misiunile de bază. Pe de altă parte trebuie luate în considerare şi următoarele argumente: – angajaţii PMC sînt, adesea, instruiţi pe spezele statului, ca membri ai armatelor naţionale; cînd pleacă la posturi mai bine plătite din sectorul privat, această pregătire este, de fapt, o subsidiere a operaţiunilor PMC; – practicile curente de subcontractare, în care un contract trece pe la mai multe firme diferite, poate reduce substanţial eficienţa sau duce chiar la pierderi.
În mod paradoxal, acestea ar putea avea o contribuţie importantă la stabilitatea mondială, protecția Zonelor Verzi şi extinderea acestora în dauna Zonelor Roșii. Cert este că acestea sînt doar două aspecte ale Noii Lumi despre care America lui Trump vorbește tare, uneori dezlînat și foarte colorat. Ne adaptăm, sau…
