Daniel Botgros
Legea 481/2004 privind Protecția civilă în România nu e opțională. E, ca orice, lege, obligatoriu de aplicat. Cu toată înțelegerea din partea autorităților puse să gestioneze acest domeniu, lucrurile nu pot merge la infinit în acest mod. Pentru că, nu-i așa, amenzile sunt mai scumpe decât minimele investiții pentru asigurarea unui climat de protecție adecvat la nivel local. Și sunt plătite tot din banii contribuabililor.
În timp ce Orientul Mijlociu fierbe, state întregi sunt bombardate sistematic, în vreme ce avem un război activ la granița României, cei din UAT-urile județului se plâng că n-au bani pentru o cutie sau două de vopsea sau că nu pot întreține o sirenă. ”La ce ne mai trebuie sirene, că avem RO Alert”, comentează unul sau altul dintre reprezentanții ilustrelor UAT-uri. Cât despre adăposturi sau spații de adăpostire din județ, aici intervine din plin corul lamentărilor: ”nu avem bani (ne întrebăm unde merge taxa de protecție civilă, plătită de fiecare cetățean, anual), nu putem să dobândim spațiile, aia nu se poate, aia nu merge, nu, n-o să se întâmple asta niciodată.” Curat deconstructivism și pesimism funcțional. Adică nu poți, ca UAT, să scoți o apă dintr-un subsol, să igienizezi cât de cât acolo unde e nevoie, să vopsești puțin? Cât pot costa aceste lucruri? Dar, de multe ori, UAT-urile nici măcar nu răspund la adrese, când li se solicită ceva.
Și aceasta pare să fie o regulă, indiferent despre ce instituție a statului vorbim. Primăriile, UAT-urile (pentru că ne referim și la consiliile locale) dau impresia că viețuiesc și activează într-un univers paralel, acolo unde se manifestă alte reguli, alte legități. Comportamentul acesta poate fi doar sfidător dacă n-ar fi și ilegal. Cele mai multe dintre aceste entități – nu toate, evident, pentru că există și excepții remarcabile – se dovedesc imune la accesarea de bani europeni sau guvernamentali, de programe de dezvoltare și modernizare, sunt perfect opace la nou, preferând să supraviețuiască într-o zonă călduță, coclită, acolo unde nu te trage nimeni la răspundere. Oricine înțelege că uneori avem de-a face cu subfinanțări, cu personal insuficient dar relația cu cetățenii și cu instituțiile oficiale ar trebui să reprezinte coloana vertebrală a oricărei guvernări locale. Și, până la urma urmei, mândria ei.
Tragem acest semnal de alarmă – sper că nu prin intermediul unei sirene ruginite – pentru că dincolo de aceste vremuri delicate din punct de vedere politic, economic și social, lumea este profund învolburată în jurul României și nu ne putem permite să așteptăm să se întâmple ceva, apoi să vedem cum o dregem.
Discuție despre această post