Mario Balint
„Nici un om n-a văzut vreodată oglinda fără chipul Tău./ Nu, nu! Este datorită grației Tale/ Că în fiecare oglindă Tu Însuți apari, și nu doar chipul Tău./ O, inimă! Cît timp vei mai căuta perfecțiunea în școli?/ Cît timp vei încerca să stăpînești filosofia și regulile ei?/ Orice gînd care nu este o amintire a lui Dumnezeu e o ispită rea;/ Fii smerit în fața Lui! Pînă cînd aceste gînduri deșarte?”, scria Mawlana Nur al-Din Abd al-Rahman Jami, în „Șapte Tronuri” (Haft Awrang) considerat „ultimul mare poet clasic al Persiei”, originar din Heratul poeziei. Opera lui îmbină filosofia sufi cu o estetică literară desăvîrșită, greu de pătruns în răcoarea bibliotecilor, dar natural dăruite ascultătorului, de la inimă la inimă, în căldura serilor de poezie din fiecare joi. Ce departe zboară gîndurile cînd mediul înconjurător te umple de amintiri…
Puteam să stau ore în șir să fumez și să privesc în zare. La un moment dat, urechile mele nu mai percepeau nici zumzetul molcom și obsedant al generatoarelor uriașe, care țineau în viață mașinăria de război a fostei Coaliții de Voință, nici elicopterele Chinook sau BlackHawk care aterizau și decolau într-un ritm de stup de albine. Din cînd în cînd, o pereche de F-16 spărgeau monotonia și decibelii. Lumina zilei era cu totul specială. Iasr apusul, ei bine, apusul era un spectacol născut special să nu-l poți uita niciodată. Ochii priveau departe dar nu vedeau nimic. Privirea se odihnea pe Chil Zena, un deal stîncos în spatele căruia se ițeau cărămidării, și kolbe pe marginea drumului care ducea spre districtele Dand și Daman. Chil Zena se traduce prin 40 de pași și era mai aproape de oraș decît de aeroport. Dar, silueta lui impunătoare și permanentă reprezenta un reper pentru noi toți. Militarii îl numeau “Three Mile Mountain” (Muntele de la trei mile) pentru că era situat la aproximativ 3 mile de bază. În apropiere, destul de aproape, curg cele două rîuri importante care dau viață și hrană: Arghandab și Tarnak, care curge la sud de oraș, molcom și liniștit precum Ialomița în Bărăgan.
Fumez Quorum, trabucuri cu un fum dens și plăcut. Nu doar joi, pe Esplanadă, la Cigar Club, ci în fiecare zi. Stau pe scaunul pliant între clădirile de la NATO Building, în apropierea sălii de sport și încerc să adun din mediul înconjurător cît mai mult, să am și cînd nu voi mai fi în acest loc: apusul de soare pe Chil Zena, căldura de peste zi, praful, pietrele, zumzetul elicopterelor. Peste toate, așez în cutiile memoriei imagini de peste zi.
Qala Ikhtyaruddin sau Citadela lui Alexandru! O fortăreață impunătoare situată în centrul orașului Herat, cu o vechime de peste 2000 de ani. Bine, parțial, dar tot ai o furnicătură rece pe șira spinării cînd te gîndești că rămășițe ale fortului inițial datează din anul 330 î.e.n. Cetatea a trecut printr-un amplu proces de restaurare între 2006 și 2011, finanțat de guvernele SUA și Germaniei, prin Aga Khan Trust for Culture și găzduiește acum Muzeul Național din Herat. Dar, nu doar cetatea este longevivă ci și Tradiția de Joi seara, Poetry Night, o tradiție culturală profundă în care serile de joi sînt dedicate recitării de poezii, atît clasice, cît și moderne. Nu degeaba Herat-ul este cunoscut drept „orașul poeziei”.
Joia miroase a magnolii pe bulevardul larg, spre centru. Parfumul se risipește și se contopește cu mirosul trandafirilor din Grădina de trandafiri. Tineri și bătrîni, fete cu ochi mari și migdalați, cu mîinile pictate cu henna ies din case, ca la un semnal, strîngînd la piept o carte și cu pași hipnotici și amînați se adună pentru a recita poezii, a asculta creații noi și a discuta despre artă, bînd ceai și mîncînd naan. Poeme vechi și noi sînt recitate, iar sesiunile includ critici constructive, fiind un spațiu de rezistență culturală și exprimare intelectuală. Este o tradiție cu rădăcini adînci, dar mereu cu o abordare contemporană a spațiului literar. De altfel, Herat a fost un important centru de artă, caligrafie și poezie, rivalizînd în trecut cu Florența renascentistă.
Între două țigări sud-americane, poezia persană a Heratului acoperă întregul spațiu. Khwaja Abdullah Ansari și Jami, ale căror opere continuă să influențeze literatura locală. E oarecum paradoxal să vorbești despre iubire divină într-o geografie schimbată de arme. Khwaja Abdullah Ansari (Herat, 1006–1089) explorează teme profunde precum iubirea divină, renunțarea la sine și căutarea Unității. Deși traducerile directe în limba română sînt rare în ediții tipărite clasice, adaptările moderne reflectă esența lor spirituală. Khwaja Abdullah Ansari, cunoscut și sub numele de Pir-e Herat, este faimos pentru lucrarea sa Munajat-nama (Cartea Rugăciunilor), scrisă într-un stil ritmat de proză poetică (saj’). Am trecut este poezia care se potrivește, poate, cel mai bine situației noastre de acolo. „Am trecut prin regnul mineral și cel vegetal,/ Apoi mintea m-a purtat în regnul animal;/ Ajuns acolo, am trecut mai departe,/ Pînă în scoica de cristal a inimii omenești./ Am hrănit picătura de sine într-o perlă,/ Și, alături de oameni buni,/ Am rătăcit în jurul Casei de Rugăciune;/ După ce am trăit asta, am trecut dincolo;/ Apoi am luat calea care duce la El,/ Și am devenit sclav la poarta Lui;/ Atunci, dualitatea a dispărut.”
Dualitatea a dispărut cum au dispărut aproape civilizația și modernitatea în această țară devastată de război. De ambiții și calcule reci. Din 1979 și pînă în 2018 țara a cunoscut exclusiv războiul. Monștri cu chip de om, care mai de care mai mediatizați s-au asigurat că prima țară din lume, alfabetic vorbind, va fi un avertisment serios pentru toate celelalte. Cît de ușor se pot pierde lucruri la care te gîndești că sînt perene. Astăzi, nu știu dacă mai găsești doi/trei indivizi care să știe că Abdul Ahad Momand este singurul afghan care a zburat în cosmos. Este omologul românului Dumitru Dorin Prunariu! Singurul cosmonaut afghan a petrecut nouă zile la bordul stației spațiale Mir în 1988, ca parte a unei misiuni sovietice Interkosmos. El a dus Coranul în spațiu! După 1988, și mai ales după 2021, explorarea spațială a devenit inexistentă, țara concentrîndu-se pe supraviețuire. Totuși, istoria nu a fost întotdeauna potrivnică afghanilor. Înainte de 1990, Afghanistanul a traversat o perioadă de modernizare semnificativă, cunoscută sub numele de “Epoca de Aur” (în special între 1963 și 1973), urmată de reformele radicale ale regimului comunist de la sfîrșitul anilor ’70. Aceasta a fost perioada de maximă deschidere a societății afghane urbane: femeile au început să studieze în număr mare, devenind profesoare, medici și asistenți medicali. În 1990, aproximativ 60% dintre studenții Universității din Kabul erau femei! Constituția din 1964 a garantat egalitatea femeilor și dreptul la vot. Primele femei au fost alese în parlament și numite în funcții de ministru. La Kabul, supranumit „Parisul Asiei Centrale”, purtarea vălului a devenit opțională după 1959, iar moda occidentală – inclusiv fustele mini – era comună. Modernizarea societății, în special urbane, a fost susținută atît de SUA, cît și de Uniunea Sovietică, care concurau pentru influență. S-a construit o autostradă modernă care lega marile orașe – Kabul, Kandahar, Herat – și tunelul montan strategic Salang. Au fost dezvoltate sisteme de irigații, uzine și hidrocentrale pentru susținerea agriculturii și a consumului urban. Afghanistanul era o destinație populară pe „Drumul Hippie”, fiind considerat un stat sigur și tolerant pentru călătorii internaționali și fumători de hașiș. Universitatea din Kabul a devenit un centru academic de prestigiu în regiune, atrăgînd studenți din Asia și Orientul Mijlociu și avînd legături cu universități globale. Regimul pro-sovietic, instalat în 1978, a impus alfabetizarea obligatorie, inclusiv pentru fetele din zonele rurale, deși acest lucru a stîrnit rezistență în comunitățile tradiționale. De fapt, modernizatorii statului afghan au pierdut zona rurală, în care țăranii nu voiau să profite de propria recoltă pe care o considerau ca aparținînd seniorului sau lui Allah! Așa se face că majoritatea progreselor s-au concentrat pe centrele urbane, în timp ce zonele rurale au rămas în mare parte conservatoare și subdezvoltate, discrepanță care a contribuit ulterior la instabilitatea politică. Anii ’80 în Afghanistan au fost definiți ca o încercare forțată de modernizare sub regimul comunist (PDPA), susținut de Uniunea Sovietică, proces care a fost urmat de distrugerile masive ale unui război civil și de rezistența acerbă a mujahedinilor.
Intervenția directă a URSS a transformat aceste reforme într-un conflict sîngeros cu Statele Unite și sateliții lor, care a anulat multe dintre progresele anterioare. Războiul a devastat rețelele de drumuri, sistemele de irigații și satele. Dacă Occidentul acționa prin proxi în zonele urbane, strategia sovietică era de bombardamente în zonele rurale pentru a tăia sprijinul mujahedinilor. Reformele laice și ateismul promovat de regim au fost percepute ca un atac direct la valorile islamice, radicalizînd populația rurală împotriva centrului urban modernizat (Kabul). Peste 5 milioane de afghani au părăsit țara ca refugiați, în special în Pakistan și Iran, pierzînd astfel o mare parte din capitalul uman și intelectual.
După retragerea sovietică, războiul civil, în special perioada critică 1992–1996, a transformat țara dintr-un stat aflat în plin proces de modernizare într-o ruină, fragmentată de interesele facțiunilor rivale de mujahedini. Kabul-ul, care fusese cruțat în mare parte de lupte directe în timpul ocupației sovietice, a devenit principalul teatru de război. Facțiunile, precum Hezb-e Islami condusă de Gulbuddin Hekmatyar, au bombardat orașul cu rachete, distrugînd cartiere rezidențiale, spitale și muzee. Spitalele construite și dotate de sovietici cu cea mai modernă tehnică au rămas fără personal și medicamente, iar accesul la apă și electricitate a fost întrerupt aproape complet. Populația capitalei a scăzut de la 2 milioane la aproximativ 500.000 de locuitori, majoritatea fugind pentru a-și salva viața. Perioada a fost marcată de atrocități precum execuții sumare, violuri folosite ca armă de război, jafuri și răpiri pe baze etnice. Pînă la sfîrșitul anilor ’90, peste 3,5 milioane de afghani se aflau în Iran și Pakistan, creînd una dintre cele mai mari crize de refugiați din lume. Infrastructura economică a fost înlocuită de trafic de arme și droguri. Agricultura a fost paralizată de milioanele de mine antipersonal plantate pe întreg teritoriul. Muzeul Național din Kabul a fost jefuit, iar artefacte istorice inestimabile au fost vîndute pe piața neagră sau distruse.
Practic, Afghanistanul a încetat să mai existe ca stat unitar, fiind împărțit în “fiefuri” controlate de lorzi ai războiului care impuneau taxe arbitrare și mențineau o stare permanentă de nesiguranță. Și totul, în doar 4 ani! Cît se împlinesc de la demararea ostilităților în Ukraina. Sau… de jefuirea României nici nu vreau să amintesc acum. O voi face! În concluzie, războiul civil a anulat progresele educaționale și sociale din deceniile anterioare, lăsînd în urmă o societate traumatizată, o elită intelectuală emigrată și o infrastructură care va necesita zeci de ani de reconstrucție parțială.
În serile mele afghane, pe fotoliul pliant, ascuns în fum de de țigară și luminat straniu de lună, urmăream, uneori, mașina de gunoi de pe KAF. Pe containere era afișat orarul de ridicare a gunoiului. Mașina se oprea lîngă chible. Te uitai la ceas. Instinctiv! Era la fix acolo! Era enervant de precisă această rutină. Ce s-ar fi întîmplat dacă mașina de gunoi ar fi întîrziat? I-ar fi fost retrasă licența, de primăria care administra baza cu 40.000 de locuitori permanenți și alți 20.000 în tranzit. Zilnic! Gunoaiele stau în Reșița și o săptămînă. Ca în Afghanistan, unii fumează ierburi și nu se împiedică de astfel de detalii mărunte. Cred că de cel puțin 36 de ori am spus, între 2002 și 2018 să facem un schimb de experiență pe linie administrativă între primarii din România și KAF. Un C-130 plin cu edili! Doamne, ce imagine! Ce șoc, ce ironie!
De 36 de ori am încercat să fac paralele între țara mea și tărîmul adoptiv și fermecător de la poalele munților înalți. Deși ambele țări au trecut prin schimbări profunde, o paralelă directă este dificil de susținut deoarece natura „decăderii” este fundamental diferită: în Afghanistan vorbim despre o prăbușire sistemică și umanitară, în timp ce în România discuția se poartă mai degrabă despre crize de dezvoltare și instituționale în cadrul unui bloc democratic. Am dat peste un carnet de reporter, atent măzgălit cu idei, cu diferențe și similitudini. În materie de Siguranță și Stat de Drept, în Afghanistan am notat că decăderea a însemnat înlocuirea unei republici cu Regimul Taliban, în 2021, ducînd la pierderea totală a drepturilor civile și izolare internațională. Despre România, văzută din deșertul afghan, pot spune că „decăderea” este percepută ca o stagnare în lupta anticorupție sau o scădere pînă la dispariție a calității clasei politice. Totuși, conform indicelui statului de drept publicat de World Justice Project, România rămîne într-o poziție stabilă, fiind protejată de tratatele UE și NATO.
Migrația este punctul cel mai apropiat de o paralelă reală. Din Afghanistan milioane de oameni au fugit de război și teroare. Din România, în ultimii 10 ani, o parte masivă din populația activă și educată, peste 4-5 milioane de români au ales să trăiască în diaspora, mai ales din lipsă de speranță, paralizați în percepții de humanoidul care răgea: Roomâânia educaaată! Cauzele sînt și economice, că altfel nu erau 1000 de militari români, la un moment dat, în Afghanistan! Rezultatul este similar: un „exod al creierelor” care slăbește capacitatea țării de a se moderniza!
Și la capitolul Economie și Infrastructură am ales să scriu ceva. În Afghanistan economia s-a prăbușit, cu peste 90% din populație trăind sub pragul sărăciei, conform rapoartelor Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP). În România, paradoxal, în ultimii 10 ani, PIB-ul a crescut constant, devenind una dintre cele mai dinamice economii din regiune. „Decăderea” aici este văzută în creșterea inegalităților între zonele urbane și cele rurale și în datoria publică în creștere, nu într-o sărăcie generalizată.
Educație și Cultură. Joia Poeziei a fost interzisă pentru femei. Cum le-a fost interzis și accesul la educație secundară și universitară.În România „decăderea” sistemului de învățămînt prin analfabetism funcțional și lipsa reformelor, a atins apogeul în perioada fanariotului de la Sibiu, Klaus Werner Iohannis.
Ca o concluzie: în timp ce Afghanistanul a suferit o regresiune civilizațională, cu întoarcerea în timp la legi religioase stricte, România se confruntă cu o criză de performanță într-un sistem capitalist. Paralela este validă doar dacă privim spre dezamăgirea cetățenilor față de instituții, care în ambele cazuri a dus la o detașare a populației de destinul politic al țării. Afghanii au pus mîna pe arme, chiar dacă joia citesc poezie în grădinile pline de trandafiri ale Heratului. Românii și-au pus mîna în fund!
Ambele țări se confruntă cu fenomenul corupției endemică și structurală, afectînd însăși capacitatea statului de a funcționa, cu singura diferență că în România corupția este văzută ca problemă instituțională și politică într-un cadru democratic! Halal! Sau, mai degrabă, Haram!
În cele două țări corupția a devenit de supraviețuire și structurală, la toate nivelurile societății. Mita mică, baksheesh, este necesară pentru aproape orice serviciu de bază, sănătate, poliție. Nepotismul și cumpărarea funcțiilor în administrația publică este adesea bazată pe loialități tribale sau religioase, nu pe competență, sau pe liste de partid, triburile noastre. Alocarea fondurilor publice către firme „de partid” sau numiri politice în companii de stat, proiecte de infrastructură sau sănătate unde costurile sînt umflate prin mecanisme sofisticate și stagnarea reformelor. Deși există instituții precum DNA, printre norii de trabuc de la NATO Building se observă o scădere a voinței politice de a continua reformele majore în ultimii 10 ani. De România vorbesc!
Consecințele? Extrem de grave în ambele cazuri, în această Apocalipsă a ordinii bazate pe reguli. În Afghanistan, corupția a contribuit direct la prăbușirea guvernului anterior în 2021, deoarece armata și administrația existau parțial doar „pe hîrtie” (soldați fantomă ale căror salarii erau încasate de comandanți). În România, corupția nu amenință încă existența statului, dar frînează dezvoltarea economică, reduce calitatea serviciilor publice și alimentează neîncrederea populației. Corupția din România este percepută ca fiind la nivelul unor state africane precum Benin sau Sao Tomé și Principe, dar rămîne incomparabil mai mică față de cea din Afghanistan, unde statul este considerat „fragil” și vulnerabil la abuzuri extreme. Deocamdată! Mecanismele care au distrus Afghanistanul se învîrt din ce în ce mai tare și la noi!
Eșecul reconstrucției Afghanistanului și gestionarea fondurilor europene în România oferă o lecție fascinantă despre cum corupția poate fie să prăbușească un stat, fie să îi frîneze potențialul.
În Afghanistan au existat “banii fantomă”. SUA și aliații au pompat peste 145 de miliarde de dolari doar în reconstrucție (fără costurile militare). Rezultatul a fost unul dintre cele mai mari eșecuri financiare din istorie! Comandanții afghani declarau zeci de mii de soldați care nu existau în realitate pentru a încasa salariile de la americani. Cînd talibanii au atacat în 2021, armata s-a prăbușit pentru că, pe teren, nu existau suficienți oameni. S-au construit școli unde nu existau elevi sau clinici fără medici, doar pentru a raporta “progres” la Washington. Multe fonduri se întorceau în buzunarele contractorilor străini sau ale elitelor locale, conform rapoartelor SIGAR (Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction). Corupția a distrus legitimitatea guvernului, făcînd populația să nu mai lupte pentru un regim pe care îl considera hoț.
România: Fondurile Europene și “mita” legală. Spre deosebire de Afghanistan, România a primit fonduri de la Uniunea Europeană, care vin cu mecanisme de control mult mai stricte (EPPO, OLAF). Banii nu au dispărut pur și simplu ca în Kabul. Ei au fost direcționați prin licitații cu dedicație către firmele de casă ale politicienilor. Fenomenul este vizibil în proiecte de infrastructură care durează zeci de ani sau în digitalizarea eșuată a instituțiilor. Sigur, e un rafinament occidental aici, se simte influența Occidentului Colectiv și a democrației liberale bazate pe reguli. Adică, nu furăm precum la Kabul. Organizăm o licitație! Sau facem un oraș butique ca să propășim și pe copiii copiilor noștri! Eu așa văd lucrurile de acolo, de pe KAF, din fața Chil Zena! Corupția din România se manifestă nu doar printr-o hrăpăreală greu de explicat, dar și prin incompetență protejată politic. Posturile în agențiile care gestionează fonduri sînt adesea ocupate prin nepotism, ceea ce duce la o rată de absorbție scăzută sau la proiecte de slabă calitate. Statul rămîne funcțional, dar progresul este lent și inegal, generînd o frustrare socială imensă care alimentează votul extremist sau dorința de plecare din țară.
În Afghanistan, auditurile se făceau de la distanță din cauza pericolului, ceea ce a permis o risipă colosală fără consecințe penale, iar România este, la rîndul ei, una dintre țările cu cele mai multe anchete deschise de EPPO pentru fraudă cu fonduri europene.
În concluzie, dacă în Afghanistan corupția a fost explozivă și a distrus fundația casei, în România ea este erozivă, ca rugina care mănîncă structura încet, dar sigur. Și inimile!
Deși contextul geopolitic este radical diferit, prăbușirea statului afghan oferă cîteva lecții strategice brutale pentru orice stat aflat într-un proces de modernizare, inclusiv pentru România: Pericolul „Instituțiilor pe hîrtie”
Cea mai mare lecție din Afghanistan este că poți avea legi moderne, clădiri noi și bugete imense, dar dacă instituțiile sînt goale de conținut dar pline de nepotism, angajări fictive, incompetență, se vor prăbuși la prima criză reală. Digitalizarea și reforma administrativă în România nu trebuie să fie doar bifări în raportul către Bruxelles, ci schimbări reale de eficiență. Un stat „pe hîrtie” nu poate proteja cetățenii în caz de pandemie, dezastru natural sau conflict. Cum o restructurare contabilă a instituțiilor din sistemul național de apărare, ordine publică și siguranță, nu face decît să sape la temelia întregului eșafodaj.
În Afghanistan, corupția nu a fost doar o problemă morală, ci a distrus moralul armatei și încrederea cetățenilor în stat. În România, corupția nu este doar o problemă morală, ci a distrus moralul armatei și încrederea cetățenilor în stat! Corupția în achizițiile militare sau în sistemul de sănătate nu este doar „furt”, ci o vulnerabilitate care slăbește capacitatea de apărare a țării. Un cetățean care simte că statul îl fură nu va fi motivat să îl apere sau să contribuie la binele comun!
Cel mai mult m-am minunat de comparația între Afghanistan și România cînd am analizat elitele rupte de realitate! Afghanii au rezolvat prin înființarea unei unități speciale, Kandahar Strike Force (KSF), cunoscută și sub numele de Unitatea 03. A fost o forță paramilitară afghană de elită, instruită, finanțată și condusă de CIA în timpul războiului din Afghanistan. Aceasta făcea parte din așa-numitele “Zero Units” (Unități Zero), grupuri de operațiuni speciale care funcționau în afara lanțului de comandă convențional al armatei afghane, sub umbrela Direcției Naționale de Securitate (NDS). Unitatea a avut baza de operații la Camp Gecko, fostul complex al Mullahului Omar, liderul talibanilor din Kandahar și în apropierea locului unde mi-au trecut mie prin cap toate prostiile astea, extrem de actuale, adică pe aeroportul din Kandahar. KSF a fost creată pentru a desfășura operațiuni de tip “night raids” (raiduri de noapte) împotriva țintelor de mare valoare ale talibanilor, Al-Qaeda și rețelei Haqqani în sudul Afghanistanului. După ce a epurat cît de cît fauna toxică a marii corupții afghane, inclusiv la nivelul familiei președintelui Kharzai, unitatea a fost acuzată de numeroase grupuri pentru drepturile omului, inclusiv Human Rights Watch, de execuții extrajudiciare, tortură și moartea civililor în timpul raidurilor lor agresive…
Dar, să revin! Protejat de grupuri de interese și guverne din afară, Guvernul de la Kabul trăia într-o „bulă” de lux și birocrație, în timp ce provincia era uitată și săracă. Această deconectare a permis ascensiunea radicalismului… În România, există un risc major în decalajul uriaș dintre orașele vibrante și „România uitată” din mediul rural. Dacă mase mari de oameni se simt abandonate de elitele politice, acestea vor deveni vulnerabile la manipulare, populism și dezinformare externă. Sigur, Afghanistanul a crezut că prezența americană îi garantează supraviețuirea eternă, neglijînd construcția unei baze proprii de sustenabilitate, în timp ce în România, apartenența la NATO și Uniunea Europeană este vitală, dar nu este un „cec în alb”. România trebuie să își dezvolte propria capacitate administrativă și de apărare, fără să se bazeze exclusiv pe faptul că „partenerii nu ne vor lăsa să cădem”! Fuga creierelor din Afghanistan a lăsat țara fără medici, profesori și ingineri exact cînd era mai mare nevoie de ei. Emigrarea masivă din România este o formă silențioasă de colaps. Iar persecuția imbecilă a guvernului fanariot condus de partidul unic, fără o strategie reală pentru a păstra tinerii în țară, induce riscul ca România să devină un teritoriu administrat de instituții ineficiente, fără oameni care să le poată reforma.
Lecția principală ce ar trebui învățată este că legitimitatea unui stat se construiește prin servicii publice de calitate și dreptate socială, nu prin discursuri politice. Odată pierdută această legitimitate, statul devine o coajă goală! Și România a devenit o coajă goală tocmai acum cînd am fia avut cea mai mare nevoie de consistență și masă, nu doar de volum! Și acesta dat la maxim, uneori!
În contextul Strategiei Naționale de Securitate (NSS) din decembrie 2025 a administrației Trump, își reevaluează relația cu aliații prin prisma doctrinei “America First”. Relația cu partenerii este una tranzacțională iar noua strategie de securitate subliniază că securitatea nu mai este garantată necondiționat. Interesul și polii de atracție strategică se schimbă și există riscul „deconectării” strategice pe care îl simțim acum. Noua doctrină, „Donroe Doctrine”, redirecționează resurse militare și marea provocare pentru România devine competența administrativă! Doctrina Donroe pune preț pe „self-reliance” (auto-susținere). SUA nu mai vor să „construiască națiuni” sau să subvenționeze birocrații ineficiente. Asta este lecția învățată din eșecul în Afghanistan! Problema României la capitolul ăsta este, din nou, clasa politică, sau mai corect spus, subclasa politică, care suferă de o lipsă cronică de experți în negociere internațională și de o administrație greoaie și pusă pe căpătuială. Dacă fondurile americane de investiții sau sprijinul logistic se retrag parțial, România nu are încă o „economie de reziliență” capabilă să umple vidul fără ajutor extern masiv. Actualele forme de viață politice care populează instituțiile naționale sînt capabile să supraviețuiască acestei doctrine americane doar prin „plăți” fanariote, achiziții militare, dar este mult mai puțin pregătită să gestioneze o eventuală retragere politică sau diplomatică a SUA din regiune. România riscă să rămînă un aliat „plătitor”, dar fără o voce reală la masa deciziilor strategice.
Asemănarea între România și Afghanistan nu este de destin intern, ci o vulnerabilitate externă. România, asemenea Afghanistanului, trebuie să demonstreze constant o „valoare adăugată” economică sau militară directă pentru a evita marginalizarea într-o strategie americană care devine tot mai puțin axată pe „protejarea democrației” și tot mai mult pe „interese de afaceri”, într-o lipsă totală de realism economic și politic demonstrat de Uniunea Europeană și într-un asalt fără precedent al prădătorilor eleganți și șarmanți aflați la orice nivel al administrației sau serviciului public.
Luna se instalează fix în vîrful dealului stîncos de la trei mile distanță. Miroase a kerosen și a Quorum. Trandafirii sînt departe, în Herat. Oglinzile rămîn pretutindeni, sparte și recompuse, uneori. Dar, mereu pline de chipul Lui!
„Nici un om n-a văzut vreodată oglinda fără chipul Tău./ Nu, nu! Este datorită grației Tale/ Că în fiecare oglindă Tu Însuți apari, și nu doar chipul Tău./ O, inimă! Cît timp vei mai căuta perfecțiunea în școli?/ Cît timp vei încerca să stăpînești filosofia și regulile ei?/ Orice gînd care nu este o amintire a lui Dumnezeu e o ispită rea;/ Fii smerit în fața Lui! Pînă cînd aceste gînduri deșarte?” Mawlana Nur al-Din Abd al-Rahman Jami. Haft Awrang
Discuție despre această post