Mario Balint
“I love the smell of napalm in the morning. Ador mirosul de napalm în zori. ” Ador replica Lt. Col. Bill Kilgore, Robert Duvall, din capodopera cinematografică · Apocalypse Now, lansat pe 15 august 1979, în regia marelui Coppola și care a luat toate Oscarurile. Toate! Am mai folosit-o și în alte texte din perioada Semnelor vremii, ba chiar am un editorial cu acest titlu. Replica lui Duvall este chintesența coexistenței cu Răul Absolut! A eroului dezumanizat, dar nu transfigurat în Dumnezeu, poate doar pentru sine, cu siguranță un Dumnezeu al răului pentru Vietnamul dezgolit de viață și umanitate. Este, paradoxal, legătura cu zilele din urmă ale existenței noastre. Este o apocalipsă a regulilor și vieții cotidiene așa cum o știm din ultimii 80 de ani. O prăbușire la marginea istoriei (nu sfîrșitul istoriei şi nici a ultimului om din capodopera lui Francis Fukuyama, o profundă şi pasionantă investigaţie socio-politică!) care se preschimbă într-un viitor necunoscut, acum, pentru următorii, cel puțin 50 de ani. Apocalipsa nu este sfîrșitul, ci este transformarea, este nivelul superior al jocului, ce trebuie jucat nu doar cu ochii larg deschiși, ci și cu mințile limpezi și lipsite de prejudecăți sau bariere ideologice, de care, în ultimii ani, guvernele neo-marxiste au abuzat copios, transformînd și zombificînd societățile.
Acesta este un diagnostic al prezentului. Nu un manifest, nu o profetie, ci o radiografie a modului în care realitatea s-a spart în mii de bucăți sub presiunea informației, tehnologiei și polarizării sociale.Am intrat abrupt pentru negîndirea noastră într-o lume fracturată, în care adevarul nu mai este comun, ci concurențial, realitatea nu mai este una ci multiplu narativă, oamenii nu mai trăiesc în aceeași lume, deși împart același timp. Soarele a răsărit în Orientul Mijlociu, unde motoarele Apocalypsei sînt pornite. Gooood morning, Vietnam!, I learned nothing from you, îți vine să strigi, dar pare nepotrivit și irrelevant, mai ales că scenariul acestei comedii din 1987 este scris de Mitch Markowitz, iar regia aparține lui Barry Levinson, cu Robin Williams, în rolul principal, de parcă ar fi o adunare de Shabath în plină epocă a războiului nebun. Dar, capodoperă! Amplasat în Saigon în 1965, în timpul războiului din Vietnam, filmul îl are pe Robin Williams în rolul unui DJ de radio de la Armed Forces Radio Service, care se dovedește extrem de popular în rîndul trupelor, dar care își înfurie superiorii. Povestea se bazează vag pe experiențele DJ-ului radio AFRS Adrian Cronauer, cel care a însuflețit și umanizat trupele americane staționate în Saigon. Un semnal că Apocalypsa nu este pentru toată lumea.
Asta o spune și președintele Trump, cel acuzat de cei cu corazonul în batistă că la Davos a distrus unitatea Occidentului Colectiv și Ordinea bazată pe reguli, expresie învățată pe de rost și repetată obsesiv ca o mantră captivă într-o mandala. Am o veste proastă pentru acești gorniști ai apocalipsei americane: Trump nu a distrus, Trump a spart cu barosul uriaș al tumultului său, lumea așa cum o știm, în mii de cioburi și acum, se așteaptă ca unii, mai deștepți decît mînuitorul ciocanului, să o lipească la loc, în altă formă.
Trump este departe de a fi un om religios, conservator sau principial în viaţa sa particulară. Însă în afacerile de stat a preluat stindardul dreptei religioase, extreme de puternice în Partidul Republican. Și asta pentru că este un animal politic născut dintr-un prădator în afaceri. Evoluţia societăţii americane sub ultimele administraţii democrate a lăsat nemulţumiţi nu doar printre cei care și-au pierdut joburile în urma automatizărilor și a mutării producţiei în ţări cu mîna de lucru mai ieftină, ci și printre conservatorii alarmaţi de imoralitatea din ce în ce mai evidentă a politicilor americane. Misiunea echipei lui Trump a fost să „avertizeze lumea, în special Vestul iudeocreștin, că se află într-o criză”, fiind asaltat de ateism, secularism și islam. Poporul american continuă să se roage, să creadă în Dumnezeu și să mulțumească: 55% dintre americani spun că se roagă regulat, comparativ cu aproximativ 10% în Franţa şi 6% în Regatul Unit! şi 87% spun că cred în Dumnezeu. Această religiozitate s-a translatat destul de natural şi în sfera politică. Iar Dumnezeul lui Trump e furios! Are și de ce! Apocalipsa cere mult de lucru și atenție distributive, din înfriguratul Mineapolis pînă în FOB-ul Israel. Dar, are exercițiu și susținere istorică din partea omului! Sau, mă rog, a bipezilor cu mai mult de doi neuroni! Sionismul creștin American s-a maturizat politic și evanghelic la sfîrșitul anilor ‘60, după Războiul de 6 Zile din 1967, cînd Israelul și-a extins controlul asupra părții estice a Ierusalimului. Pastori și teoreticieni ai comunităților evanghelice americane au interpretat evenimentul drept premiză a realizării profeției Apocalipsei. S-a conturat o apropiere între pastorii evanghelici și rabinii pro-Israel și chiar oameni politici israelieni, pornind de la interesele religioase comune ale celor două comunități. În paralel, pe fundalul evenimentelor ulterioare din Țara Sfîntă, interpretarea evanghelică a Apocalipsei a cîștigat în popularitate adăugîndu-se, în context, creării Statului Israel și ocupării Ierusalimului de est. Aproximativ 25% dintre americani sînt evanghelici și doar 2% evrei! Pentru ei joacă Trump rolul de pastor tăiat prinprejur!
Corazoniarzii anti-Trump spun că totul s-a petrecut extreme de rapid, pe negîndite, pe nemestecate. Eu spun că doar nu au fost atenți la semnele vremurilor apocaliptice. De ani de zile se discută despre o balansare a interesului planetar din Atlantic spre Pacific. Acum, se întîmplă! În ultimii ani, zeii tehnologiei, în frunte cu Musk văd o confruntare între cei care pot să susțină AI și cei care nu pot! Nu, nu e nimic științifico-fantastic în această premoniție documentată temeinic. Și ca o bomboană cu răvaș pe coliva Ordinii bazate pe reguli, Strategia de Securitate a Statelor Unite, adoptată în decembrie trecut scrie negru pe alb ce ne rezervă viitorul, un viitor din care Europa lipsește. Sau e în meniu…
Apocalipsa s-a pornit. Ne aflăm în plin proces!
Noua Strategie Națională de Apărare a SUA (NDS 2026)
Noua Strategie Națională de Apărare a SUA (NDS 2026), publicată recent, marchează o schimbare doctrinară importantă față de strategiile precedente, atît în privința priorităților geografice, cît și a rolului global al Statelor Unite. Dar, devenise previzibilă prin lectura Strategiei de Securitate din decembrie 2025. Așa stînd lucrurile nu există Make America Great Again, fără America First! Așadar, apărarea teritoriului național devine prioritatea absolută! Strategia plasează pentru prima dată în ultimele decenii protejarea directă a teritoriului SUA deasupra tuturor angajamentelor externe. Conceptul de „homeland defense” este extins și include nu doar teritoriul continental, ci și spațiul aerian, spațiul cibernetic, domeniul spațial și infrastructura critică. Accentul cade pe apărare antirachetă, securitate cibernetică, protecția frontierelor și prevenirea atacurilor hibride sau asimetrice. Așa cum reiese chiar din Strategia de Securitate, SUA se reorientează spre emisfera vestică, reluînd într-o formă modernizată logica Doctrinei Monroe. Zone precum Canalul Panama, Groenlanda și rutele maritime din Atlantic și Caraibe sînt considerate vitale pentru securitatea națională americană. Amenințările non-statale (rețele criminale, narco-terorism, migrație destabilizatoare) sînt tratate explicit ca probleme de securitate. Venezuela e un exemplu de cum e hotărît în Noua Lume, Donald Trump să trîntească ușa în nasul chinezilor. Și pentru că vorbim de chinezi, aceștia, împreună cu gigantica lor patrie rămîn principalul competitor strategic, dar nu prioritatea zero! “Președintele Trump urmărește o pace stabilă, un comerț echitabil și relații respectuoase cu China și a demonstrat că este dispus să se angajeze direct cu președintele Xi Jinping pentru a atinge aceste obiective. Totodată, președintele Trump a arătat cît de important este ca negocierile să se poarte dintr-o poziție de forță — motiv pentru care a însărcinat Departamentul Apărării (DoD) în acest sens. În concordanță cu abordarea președintelui, Departamentul Apărării va urmări, prin urmare, să deschidă și să extindă o gamă mai largă de canale de comunicare militar-la-militar cu Armata Populară de Eliberare (PLA), cu accent pe susținerea stabilității strategice cu Beijingul, precum și pe evitarea incidentelor și pe detensionare, în sens mai larg. În același timp, vom rămîne lucizi și realiști în privința vitezei, amplorii și calității consolidării istorice a capacităților militare ale Chinei. Prin orice criteriu de evaluare, China este deja a doua cea mai puternică țară din lume — după Statele Unite — și cel mai puternic stat din secolul al XIX-lea încoace. Iar, deși China se confruntă cu provocări interne foarte serioase de natură economică, demografică și socială, realitatea este că puterea sa este în creștere. …China își poate permite să cheltuiască și mai mult pentru armată, dacă alege să o facă — și a demonstrat că este capabilă să o facă în mod eficient. De fapt, viteza, amploarea și calitatea consolidării istorice a capacităților militare ale Chinei vorbesc de la sine…” Ups…China este percepută ca o putere în creștere, capabilă să își extindă semnificativ capacitățile militare, inclusiv în regiunea Indo-Pacific, care devine centrul economic al lumii! Dominarea acestei regiuni de către orice stat ar afecta direct securitatea, prosperitatea și accesul economic al SUA. Prin urmare, obiectivul SUA este menținerea unui echilibru favorabil al puterii militare în Indo-Pacific, nu pentru a domina, confrunta sau izola China, ci pentru a preveni dominația acesteia asupra Statelor Unite și a aliaților lor. Strategia exclude schimbarea regimului de la Beijing și mizează pe obținerea unei păci stabile, acceptabile pentru ambele părți, susținută de o poziție americană de forță. Documentul evită mențiuni explicite despre Taiwan. Această omisiune este interpretată ca reducînd riscul provocărilor directe, dar fără a abandona implicit angajamentele de securitate existente cu micuța insula. Totodată, Strategia de apărare prevede un rol mai limitat al SUA în Peninsula Coreeană, cu transfer progresiv de responsabilitate către Coreea de Sud.
În ceea ce privește Europa și NATO, Strategia de apărare, document izvorît firesc din Strategia de Securitate – în care călăreții Apocalipsei Trump fac praf Uniunea Europeană și conducătorii ei neomarxiști -, Rusia este considerată o amenințare persistentă, dar una care poate fi gestionată în principal de statele europene. SUA își mențin angajamentul față de NATO, însă cer explicit ca aliații europeni să preia rolul principal în apărarea continentului. Strategia pune accent pe „burden sharing”, inclusiv prin creșterea cheltuielilor de apărare și a capacităților militare proprii ale aliaților. Parteneri sînt cei care se pot apăra singuri. Cei care au și pot prin ei înșiși! Nu cei care umblă cu nai-ul prin teatrele de operații. Se știu ei care! Parteneriatul este de tip win/win! Altfel, este doar o nenorocită de tutelă asupra unei nenorocite de colonii. Trump urăște chestia asta, cum urăște entitățile suprastatale care îți recomandă cum să legi dopul la sticlă și să stai în casă și să te speli pe mîini… Și în Orientul Mijlociu: implicarea SUA va fi redusă, cu sprijin indirect… bine, asta dacă nu o cere explicit FOB Israel și nu amenință că va lansa arme nucleare asupra Teheranului. Iranul rămîne o amenințare, dar strategia mizează pe capacitățile regionale ale aliaților (Israel, statele din Golf), pe descurajare și pe lovituri limitate, nu pe prezență militară masivă sau intervenții de durată.
În Strategia de Apărare, Trump marchează o retragere clară de la modelul intervenționist post-Război Rece. SUA nu mai urmăresc să fie garantul universal al ordinii globale, ci să își concentreze resursele asupra amenințărilor directe la adresa securității naționale. Intervențiile externe sînt considerate excepții, nu regulă. Este o abordare realistă și selective! SUA rămîn cea mai puternică forță militară globală, dar nu mai sînt dispuse să suporte singure costurile securității internaționale. Aliații sînt încurajați/presați mai degrabă, să devină actori de securitate autonomi. America este dispusă să coopereze și să negocieze, dar numai atît timp cît nimeni nu poate dicta termenii sau limita accesul SUA la regiunile-cheie ale economiei globale.
De aceea, Lumea lui Trump, cea care trebuie recompusă din vitrine spartă cu barosul la Davos, are cinci centri mari de putere, cinci puteri globale: SUA, Rusia, China, India și Japonia. Cei cinci vor face cărțile în următorii 50 de ani, mai ales în Pacific, acolo unde, după cum se vede India și Japonia țin din scurt China… În relația cu China, strategia e un joc de echilibru fin. Mesajul de „pace decentă, fără dominație” este rezonabil, dar depinde enorm de percepții. Beijingul ar putea interpreta menținerea unui „echilibru favorabil” drept o formă mascată de containment.
Într-o lume mai dură și mai tranzacțională, marile puteri respectă echilibrul de forță, nu declarațiile. Vorba lungă, sărăcia omului, se spune pe la noi.
Pentagonul consideră că ţările NATO din Europa „depăşesc Rusia la scară economică, populaţie şi, prin urmare, putere militară latentă… Deşi sîntem şi vom rămîne angajaţi în Europa, trebuie şi vom acorda prioritate apărării Patriei SUA şi descurajării Chinei. Din fericire, aliaţii noştri NATO sînt substanţial mai puternici decît Rusia, care nu este nici măcar aproape. Numai economia Germaniei o depăşeşte pe cea a Rusiei.” „În acelaşi timp, sub conducerea preşedintelui Trump, aliaţii NATO s-au angajat să ridice cheltuielile pentru apărare la noul standard global de 5% din PIB în total, cu 3,5% din PIB investit în capacităţi militare dure. Aliaţii noştri din NATO sînt, prin urmare, puternic poziţionaţi să îşi asume responsabilitatea principală pentru apărarea convenţională a Europei, cu sprijinul SUA esenţial, dar mai limitat. Aceasta include preluarea iniţiativei în sprijinirea apărării Ukrainei”, se mai arată în document.
Ideea despre C5, „Grupul celor Cinci puteri centrale” – ca o alternativă la G7? – este realism politic. Este respingerea globalizării. Este construirea unei noi arhitecturi internaționale bazate pe centre suverane existente acum în lumea contemporană. Nu mai există fanteziile dominatoare din Africa, Asia și Pacific ale Franței, Marii Breitanii, Belgie, Olandei, care s-au lăsat cu milioane de morți, decădere, involuție, boală, tragedii nepovestite și oprite la mediatizare. Realitatea de astăzi ne spune că sclavii s-au emancipat și solicită apăsat o viață mai bună. Și, în funcție de conducători, o primesc! Ibrahim Traore, în Burkina Faso, de exemplu, în februarie 2023, a expulzat forțele franceze, așa cum au făcut țările Sahelului, lăsînd Franța lui Macron cu un dor pathologic de România. Dar, Burkina Faso este un satelit. Unii spun că al Moscovei, în aceste zile! Viziunea lui Trump este despre construirea unei Lumi Noi în care suveranitatea reală să aparțină doar celor cinci state-civilizații care dețin propria ideologie, economie și geopolitică – entități cu adevărat suverane care și-au demonstrat viabilitatea. Aceasta este lumea multipolară care va veni. Face parte din planurile maganiștilor precum Steve Bannon. Este susținută și validată – într-o manieră destul de critică față de însuși Trump – de John Mearsheimer, un reprezentant eminent al realismului politic american. Aceasta este o abordare rece și dură a conceptului de suveranitate. Suveranitatea ar trebui să aparțină doar marilor puteri: „O Nouă Ordine a Marilor Puteri”. Cu alte cuvinte, este versiunea multipolară americană, trumpistă, care diferă semnificativ de modelul BRICS, model construit ca o alternativă la Statele Unite, care i-a dat fiori și pe care l-ar dori îngropat în puțurile cu petrol vîscos din Venezuela.
Dar, BRICS este un model multipolar „milos” care „lasă loc pentru dezvoltare”. Include atît civilizații-stat deja formate, precum Rusia sau China, cît și civilizații care încă trebuie să se unească. Este, s-ar putea spune, un „proiect al viitorului”, la concurență cu Apocalipsa lui Trump.
Atît G7, cît și G20 sînt cluburi globale dominate de agenda globalizării. De aceea sînt complet depășite în prezent. Tocmai de aceea crearea unui adevărat club multipolar – C5 – este acum luată în considerare și anunțată la Davos, în inima globalismului!
Dar, ce este fundamental important aici, este absența Europei, Regatului Unit, Canadei și Australiei. Adică absența acelor regimuri care, în momentele lor de agonie, continuă să se agațe disperată de proiectul de globalizare, nu include Uniunea Europeană, nu include globaliștii, nu include pe Soros, nu pe Schwab, nu Forumul de la Davos, nu pe Macron… Toți sînt aruncați la gunoi împreună cu Zelensky și naționalismul fanatic ukrainean! Acesta este cu adevărat un moment extrem de interesant, în care America este forțată să recunoască multipolaritatea, chiar și oferind propria ei versiune. Goood morning, Vietnam!
