Foarte mulţi discută de câteva zile despre clipul formaţiei Taxi, ce face referire la smerenie. Nu mă pot abţine să nu îmi dau şi eu cu părerea. Şi, mă declar din start, de acord cu muzicienii şi artiştii ce apar în producţia video muzicală. Nu am studii teologice, o spun de la început. Voi scrie doar cu inima de creştin şi iubitor de Dumnezeu. Aţi observat că nu am spus bun creştin. Pentru că nu ţin post, am divorţat o dată, nu merg la biserică în momentele oficiale, de înghesuială şi multe altele ce le-aş putea spune doar preotului la o eventuală spovedanie (nici nu m-am spovedit vreodată, alt păcat!). În schimb, îl simt pe Dumnezeu cu mine când îmi dau lacrimile biruit de frumuseţea unui răsărit sau apus de soare pe care El le-a lăsat. Îl simt cu mine când văd lacrimi în ochii unui milog căruia îi cumpăr o pâine sau un blid de mâncare. Îl simt cu mine când îmi iubesc copiii, nevasta şi părinţii. Îl mai simt aproape când trec cu linişte peste o umilinţă ce o primesc din partea neiubitorilor de semeni. Şi câte alte exemple pot da! Aşa cum se spune că Dumnezeu a lăsat credinţa, iar oamenii au inventat religiile, aşa cred că pot spune că preoţii au inventat legătura indisolubilă a credinţei cu biserica. Mă pot ruga şi conversa, mai mult a mă plânge lui Dumnezeu, cu trupul gol întins pe roua ierbii, decât în mega lăcaşele ctitorite de zeii contemporani pictaţi pe pereţii lăcaşelor de cult. Pentru a reveni la clipul de la care am plecat. Da, Dumnezeu este smerenie. Credinţa este iubire şi nu trufie. Cred că avem o mare problemă în a împărţi totul în două concepţii antagonice. Adică, doar atei şi bigoţi. De ce nu putem fi pur şi simplu creştini cu Dumnezeu în suflet? De când a venit Isus pe pământ, popii dictează din temple. Preoţii luminează sufletele enoriaşilor. Şi nu au nevoie de construcţii megalitice. Merg cu lumina în suflet şi o revarsă asupra credincioşilor. Asta cred că se cheamă har şi nu se face din ciment şi var.
