Generalul în rezervă Ion Costaş, fost ministru de interne şi al apărării din Republica Moldova în timpul conflictului armat de pe Nistru, consideră că există mai multe căi de rezolvare a acestui diferend ce durează de peste 20 de ani, transmite Agerpres.
”O variantă ar fi schimbarea acestui teritoriu, la care pretindea Ukraina de mult timp, în schimbul regiunilor istorice – sudul Basarabiei sau nordul Bucovinei. Dar, luând în considerare ceea ce se întâmplă în Ukraina ar fi greu de închipuit”, a declarat generalul Costaş, într-un interviu acordat Deutsche Welle, la 24 de ani de la declanşarea războiului de pe Nistru.
A doua soluţie, a apreciat el, ”ar fi acordul ruşilor de a nu mai finanţa regiunea transnistreană şi astfel cei de la Tiraspol ar putea înţelege că unica soluţie de viitor este reintegrarea ţării şi să termine cu separatismul, iar noi să acordăm nişte drepturi suplimentare acestei regiuni”.
O a treia posibilitate, a adăugat Ion Costaş, ”este integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi apropierea atât economic, cât şi social şi politic, de România, unica ţară care poate să ne salveze şi să ne primească cu toate păcatele pe care le avem”.
În acelaşi interviu, generalul Ion Costaş a subliniat că misiunea de menţinere a păcii de pe Nistru nu trebuie să fie una militară, aşa cum este în prezent, ci una civilă. ”Aceasta nu este o misiune de menţinere a păcii, este o armată regulată, bine dotată militar, care susţine separatismul din acea regiune. S-a ajuns la faptul că ei antrenează armata transnistreană care este, actualmente, mai mare decât armata Republicii Moldova. Astfel, chiar şi astăzi noi suntem numeric, logistic, mai slabi decît armata de după Nistru. La aceasta se mai adaugă şi depozitul de muniţii din Cobasna, unde sînt păstrate peste 20.000 de tone de armament. Ele sînt învechite, dar pot fi folosite oricînd”, a afirmat fostul ministru al apărării.
Generalul Ion Costaş a amintit că, atunci când a fost convenit armistiţiul de încetare a focului (iulie 1992), a fost semnat un acord care stipula rămînerea Armatei a 14-a pe teritoriul Transnistriei. ”Era un non-sens deoarece nici o fostă republică din cele 15 nu a acceptat staţionarea pe teritoriul său a armatei ruse şi a muniţiilor acesteia. Au fost greşeli strategice care au dus la faptul că această armată se află pînă în zilele noastre pe teritoriul nostru suveran şi independent”, a mai afirmat generalul Costaş în interviul pentru Deutsche Welle.
Ion Costaş, fostul ministru de interne şi al apărării în perioada 1990 -1992, este autorul cărţii ”Transnistria 1989-1992. Cronica unui război nedeclarat”, lansată pentru prima dată în limba română în anul 2012, iar în versiune engleză în 2014 la Bruxelles. Volumul, considerat unul de excepţie, cuprinde 40 de capitole şi începe cu analiza situaţiei URSS, de la sfîrşitul anilor 1980. Autorul oferă detalii inedite despre războiul de pe Nistru, povesteşte despre acţiunile militare, inclusiv despre operaţiunea de capturare a liderului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov. Pe lîngă aceste dezvăluiri, cartea conţine şi copii ale documentelor oficiale din acele timpuri.
Cronologie amară pe Nistru
1 martie 1992: Gardiştii şi cazacii au provocat un incident la o petrecere în Dubăsari, apoi au atacat poliţia moldovenească chemată în ajutor. Poliţiştii au deschis focul, omorînd un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext desfiinţării ultimei secţii moldoveneşti de poliţie dintr-un oraş transnistrean. Sediul poliţiei a fost atacat de gardişti şi cazaci, care i-au făcut prizonieri pe poliţişti, dezarmându-i. Comitetul executiv raional şi toţi poliţiştii din Dubăsari s-au retras în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistenţă, aici refugiindu-se locuitori din satele vecine.
1 martie 1992: Gardiştii şi cazacii au provocat un incident la o petrecere în Dubăsari, apoi au atacat poliţia moldovenească chemată în ajutor. Poliţiştii au deschis focul, omorînd un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext desfiinţării ultimei secţii moldoveneşti de poliţie dintr-un oraş transnistrean. Sediul poliţiei a fost atacat de gardişti şi cazaci, care i-au făcut prizonieri pe poliţişti, dezarmându-i. Comitetul executiv raional şi toţi poliţiştii din Dubăsari s-au retras în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistenţă, aici refugiindu-se locuitori din satele vecine.
Gardiştii au intrat în Cocieri cu două blindate, deschizând foc fără avertisment asupra trecătorilor. Au fost impuşcaţi doi ţărani şi o mamă, care mergea cu copilul de mână. Ţărănii şi poliţiştii au reuşit să-şi procure, fără incidente, armament de la o cazarmă subordonată Armatei a 14-a.
2 martie 1992: Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la recunoaşterea caracterului ilegal al autoproclamatelor „republici” nistreană şi găgăuză. Este ziua în care începe războiul, prin declanşarea conflictului armat la Dubăsari, printr-o diversiune a separatiştilor.
Are loc diversiunea de la Vulcăneşti, în zona găgăuză. Trei membri ai gărzii paramilitare găgăuze au atacat cantina unei şcoli.
Are loc diversiunea de la Vulcăneşti, în zona găgăuză. Trei membri ai gărzii paramilitare găgăuze au atacat cantina unei şcoli.
3 martie 1992: Gardiştii şi cazacii au atacat satul Cocieri, dar au fost respinşi. Seara, a ajuns în sat o unitate de poliţie cu destinaţie specială, trimisă de la Chişinău şi care traversase Nistrul pe gheaţă. Centrul de Presa al Forţelor Armate Unite ale CSI a dat un comunicat prin care afirma că forţele armate moldoveneşti au atacat un regiment de infanterie al apărării civile, dezarmînd ofiţerii şi luînd 70 automate şi alte arme şi că situaţia seamană cu aceea din Nagorno-Karabah.
4 martie 1992: Gardiştii şi cazacii pătrund în satul Coşniţa, atacînd pe cei 15 poliţişti, nevoiţi să deschidă focul.
4-5 martie 1992: 2.500 cazaci sosesc la Tiraspol în ajutorul separatiştilor. Au loc înrolări masive în rîndul formaţiunilor paramilitare ale separatiştilor.
ŞI AŞA MAI DEPARTE!
Încă din 1991, beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autorităţiilor statului Moldova, separatiştii îşi constituie o impresionantă forţă armată, constituită din:
– Garda republicană, (8.000 luptători), subordonată „Direcţiei de apărare” a Transnistriei.
– Miliţia, inclusiv batalionul Dnestr, (5.000 luptători), subordonată „direcţiei de interne” a „Republicii Nistrene”.
– Detaşamentele teritoriale de salvare (4.000 oameni), aflaţi la dispoziţia executivelor locale.
– Regimentele muncitoreşti, echivalentul modern al „sovietelor de muncitori înarmaţi”, subordonaţi Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK).
– Cazacii, în număr de 3-4.000, cu statut de „voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiştilor fiind subordonaţi direct conducerii „Republicii Nistrene”.
– Garda republicană, (8.000 luptători), subordonată „Direcţiei de apărare” a Transnistriei.
– Miliţia, inclusiv batalionul Dnestr, (5.000 luptători), subordonată „direcţiei de interne” a „Republicii Nistrene”.
– Detaşamentele teritoriale de salvare (4.000 oameni), aflaţi la dispoziţia executivelor locale.
– Regimentele muncitoreşti, echivalentul modern al „sovietelor de muncitori înarmaţi”, subordonaţi Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK).
– Cazacii, în număr de 3-4.000, cu statut de „voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiştilor fiind subordonaţi direct conducerii „Republicii Nistrene”.
Toate aceste formaţiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, maşini de luptă, cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă, sau de la unităţile OMON din Transnistria.
De partea separatiştilor s-a situat făţiş Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6.500 persoane, constituită din:
– o divize motorizată
– două regimente de artilerie
– un regiment de tancuri
– un regiment antitanc
– două regimente de pontonieri
– un regiment de rachete
– o escadrilă de elicoptere
– o divize motorizată
– două regimente de artilerie
– un regiment de tancuri
– un regiment antitanc
– două regimente de pontonieri
– un regiment de rachete
– o escadrilă de elicoptere
