Aproape că am obosit scriind sau vorbind despre Reşiţa. Nu din lipsa unei afecţiuni profunde pe care o port oraşului meu natal, ci din cauza eternei carenţe de viziune la care pare a fi condamnată capitala Banatului Montan. Am obosit să spun că oraşul trebuie redesenat, regândit, salvat de la o agonie lentă pe care o traversează din 1990 încoace. Nici nu sună bine, în fond, atunci când spui capitală. Reşiţa nu mai e capitala nimănui, nici a Banatului, nici a industriei, nici a turismului. Reşiţa a rămas o arie tristă, cenuşie, în care cuvântul de ordine e: „un oraş mort”! Periculoasă această aserţiune, care a devenit deja un loc comun, vehiculată de reşiţeni de toate vârstele. Şi pentru că oamenii gândesc în stereotipuri, totul poate conduce la o poziţie cvasigenerală defetistă, lipsită de speranţe. Generaţii electorale şi politice de după 1989 au adus oraşului cel mult mici îmbunătăţiri, artificii, cosmetizări uşoare, unele facelift-uri, departe însă de a salva acest oraş. Să ne înţelegem: nici măcar nu mai reproşăm unei administraţii sau alteia lipsa de viziune şi de eficienţă. Deşi, la drept vorbind, în timpul actualei echipe o serie de evenimente de rezonanţă au îndreptat Reşiţa spre statutul unei localităţi rurale: dispariţia tramvaiului, dispariţia CET şi altele. Tramvaiul putea fi relansat pe bani europeni (există mari preocupări pe plan european pentru energiile verzi), CET era într-adevăr o gaură neagră dar în această gaură neagră s-au investit cu doar doi-trei ani înainte milioane de euro. Închiderea sa a generat mari costuri sociale dar de la nivelul administraţiei acestea abia se văd prin sticla afumată a intereselor private.
În fine, cu o industrie aproape la pământ, cu un orizont investiţional practic închis, municipiul acesta se va tot duce în jos. Vine 2016, vin alegeri locale. Din nou. Iar variante? Daţi-mi măcar una! Nu neapărat, dumneavoastră, cititorii noştri, ci clasa politică. Cu toţii vrem ca Reşiţa să renască. Dar, să renască din ce? Din tradiție? Din amintiri? Din nostalgice reverii? Câte puțin, probabil, din toate astea dar, extrem de important, să renască dintr-o viziune coerentă, profesionistă, atașată unor valori recunoscute ale urbei de la poalele Semenicului. Nu în ultimul rând, avem nevoie de o renaștere spirituală și morală, deși poate că nu de spirit a dus Reșița lipsă în acești ani, ci de soluții economice, de o viziune deschisă asupra propriei evoluții. În țară lucrurile se mișcă. Ne-am obișnuit să judecăm realitățile românești prin filtrul obturat de mentalități întârziate și de ineficiență al Reșiței. România nu mai e nicidecum o Reșiță mai mare, ci o țară în care mulți dintre cetățenii săi au luat-o înainte. Există sărăcie, corupție, inechitate, dar, oamenii, repet, au luat-o înainte. Noi ne consumãm în sterile dispute politice, la „ei“, în „cealaltă“ Românie, se investește, se oferă locuri de muncă. Chiar și orașele județului se dezvoltă inegal. Reşiţa, însă, e crucificată între lipsa locurilor de muncă, transport public scump, o industrie în permanentă recesiune. Iar 2016 nu anunţă nimic promiţător sau nu vedem noi, poate, cum se înghesuie personalităţile politice să salveze municipiul. Cât se va mai numi municipiu…
Sursa foto: Daniel Botgros
