Mario Balint
Motto: journalism matter in a hostile world
Spectacolul de teatru „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, scris de Horia Lovinescu în 1968!, a fost pus în scenă la Teatrul Nottara în 1979, în regia lui Dan Micu. Din distribuţie au făcut parte monștri sacri ai scenei românești, actorii George Constantin, Dana Dogaru, Alexandru Repan şi Ştefan Sileanu. În anii ’80, piesa a fost montată la Teatrul Dramatic Constanţa, în regia lui Gheorghe Jora.
„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă reprezintă lumea după Apocalipsă. Pustiul este desăvîrşit şi singurătatea supravieţuitorilor, absolută. De aici, poate efectul mitologic al dramei şi rezonanţa ei filozofică. Parabola porneşte de la legenda biblică a fratricidului filtrată prin viziunea lui Dostoievski şi extinsă asupra relaţiilor dintre tată şi fii săi. Evident, Cain şi Abel au devenit arhetipuri reprezentînd în această calitate binele şi răul, frumosul-urîtul, în fine, apolinicul-dionisiacul în termenii lui Lucian Blaga. Lovinescu nu modifică datele mitului biblic. Interpretarea intervine doar în sensul actualizării: extrage mitul din Biblie şi îl argumentează cu probe ţinînd de experienţa socială şi psihologică a secolului al XX-lea cu anxietatea sa atomică şi militaristă. Abel este Blajinul, idealistul ce înfrumuseţează realitatea prin contemplaţie şi suferinţă. Este şi pacifistul care se confruntă cu Cain luptătorul, militarul prin excelenţă dur, teluric, dionisiac. Abel vede lumea în fenomenele ei pozitive, Cain în cele negative. Sînt, şi unul şi celălalt, personaje categoriale, ipostaze esenţiale ale omului, între ei se situează Ana care a rămas singura femeie din lume, nici categorie, nici arhetip, ci fiinţă omenească în integritatea ei, cu dramatica ei aspiraţie spre transcendent dar sedusă tragic de contingent. Ea rătăceşte între încîntătoarea sterilitate apolinică a lui Abel şi fertilitatea brutală dar creatoare a lui Cain. Între frumosul steril şi urîtul fecund stă mişcarea însăşi, motorul lumii. Dragostea Anei care îl iubeşte pe Abel dar este irezistibil atrasă de principiul pur şi agresiv al masculinităţii reprezentat de Cain, primeşte o profundă amprentă filozofică…”, scrie Mircea Ghiţulescu în „Istoria literaturii române. Dramaturgia” (Editura Academiei Române, 2007)! Este o pendulare care se produce în tăcerea chinuitoare a interiorului propriu, o sumă de remușcări și inhibiții ale dialogului.
Dacă Sebastian ar fi scris astăzi, personajele sale ar fi fost extrem de vocale în propriile bule comunicaționale și neauzite de ceilalți. Cenzurate de algoritmi, dar și de divinități existente deasupra istoriei bune și a conștiinței individuale. Astăzi, Mihail Sebastian ar fi constatat că presa în totalitatea ei a trecut de partea bună a istoriei! Nu mai există călăi, ci doar victime ale propriilor cuvinte negîndite. Noua paradigmă a libertății presei este, de fapt, una veche și reșapată! Aviația SUA a atacat și distrus sediul central al radiodifuziunii de stat din Iran, IRIB. Aceasta este o tactică venită direct din manualul schimbării de regim, pe care am mai trăit-o pe propria piele, în primul rînd în Yugoslavia anilor 1999, cînd aceeași aviație, purtînd și steagul NATO, a distrus radioteleviziunea de stat la Belgrad și Novi Sad. Apoi, aceeași tactică a fost folosită în Irak (2003) și Lybia (2011)! Distrugerea postului de radio și televiziune de stat înseamnă preluarea controlului spațiului informațional! În cazul de față, cel mai recent, mai întîi au bombardat IRNA, apoi au tăiat internetul la 54%, apoi au distrus fizic infrastructura de difuzare. Cum spun obsesiv din 1999, MASS-MEDIA a devenit combatant în noile războaie numite și asimetrice.
Odată întrerupt canalul de informații oficial, care produce mobilizare generală prin difuzarea de imagini cu efectele loviturilor coaliției israeliano-americane asupra Teheranului și a celorlalte orașe iraniene, celelalte canale de informații pot genera suspiciunea și îndoiala care determină preluarea controlului asupra minților. Dacă realitatea este că ”Israelul și SUA au atacat Iranul”, titlu corect, titlul lansat de propagandă și psyops, pe care-l regăsiți pe burtierele Antenei 3, de exemplu, este: ”Iranul a atacat din nou Israelul”. Consecința este că: ”Iranul își deslănțuie forța militară asupra aliaților americani” și, ca să fie și Țoiu mulțumită: ”Legătura dintre atacul asupra Iranului și războiul din Ukraina”. Propaganda insistă: ”Va ataca Iranul Europa? Este alertă majoră inclusiv în România”. Șoc și groază: ” România, în raza de acțiune a rachetelor iraniene” și o concluzie liniștitoare pentru toți purtătorii de proteze care clănțăne înspăimîntate în fața televizoarelor: ”Netanyahu : Acest război va aduce adevărata pace”. Orwell l-a înlocuit pe Mihail Sebastian!
Oameni buni, această mostră de dezechilibru psihic, pe cît de dezgustător îmi este, pe atît de mult trebuie să-l aplaud! Pentru că, paradoxal, atîta timp cît ne putem confrunta în idei și ne putem exhiba imbecilitatea personală, sîntem liberi! Libertatea de exprimare nu este doar un drept, ea reprezintă infrastructura și fundația oricăror libertăți publice! Fără ea, pluralismul devine simulare, iar democrația — o formă fără fond. Dacă această fundație se prăbușește, atunci toți nebunii, toate ideologiile și toate confruntările noastre, mai mult sau mai puțin agresive, nu mai contează! Și, din acel moment, cuvîntul DEMOCRAȚIE devine prohibit! De aceea, cred cu tărie că jurnalismul nu este un hobby, ci o responsabilitate publică! Media, indiferent de forma ei de organizare, este un/în serviciu public! Din aceste motive este necesar să ne delimităm de creatorii de conținut de pe rețelele de socializare și chiar de jurnaliștii cetățeni, termen descoperit și încurajat cu mulți ani în urmă de editorii tot mai împinși de la spate de obligația de a face profit! Această conjunctură nefastă, atent speculată de călăreții apocalipsei libertății de exprimare, a dus la o diluare periculoasă a prestigiului profesiei de jurnalist. Nu oricine are un smartphone poate fi considerat sursă de știri. Poate că a venit timpul să tragem o linie roșie între jurnalism responsabil și „conținutul” livrat de propagandiști, amatori sau influenceri dependenți de numărul de urmăritori și algoritm. Jurnalismul nu este doar despre vizualizări, ci despre o rigoare etică și profesională definită prin responsabilitate și deontologie. Dreptul la liberă exprimare este universal, dar calitatea de jurnalist implică asumarea unor rigori și de datoria de a servi interesul public, în contondeță cu puterncii zilei. Jurnalismul servește cetățeanul, nu algoritmul! Discuția rămîne deschisă, mai ales în contextul dezvoltării unor mecanisme de cenzură din ce în ce mai soficticate și mai interconectate, formînd o adevărată plasă de păianjăn între jurnalism și receptor. În spatele acestor entități, stau chiar universitățile. Un singur exemplu, mai apropiat geografic de noi: la Școala Doctorală de la Universitatea de Vest din Timișoara există doctorate în comunicare și jurnalism, Științele comunicării. COMUNICARE ȘI JURNALISM! Pentru anul 2025-2026, avem ca temă Disfuncții ale comunicării virtuale. Reglementarea conținutului digital. Perntru mine este un non-sens. La o școală de comunicare discutăm despre reglementare! Nu discutăm despre dialog, ci despre reglementare! Asta mă duce cu gîndul la sistemul de funcționare al instituțiilor europene care, atunci cînd nu înțeleg sau nu stăpînesc un domeniu, reglementează! E o ideologie! Un non sens în comunicare. În dreptul la libera exprimare! E o frînă. O barieră. Și cînd ea se dezvoltă la nivel de mediu universitar, ca proaspăt doctor în științele comunicării cu specialitatea reglementare/cenzură ce poți să faci? Împreună cu un ONG să cenzurezi jurnaliștii! Din România sau de oriunde nu sînt respectate narativele orwelliene oficiale! Pentru că acesta este mecanismul care determină ca informația să fie supusă unei cenzuri mai sofisticate și mai atent deghizată, dar la fel de riguroasă ca în perioada comunistă.
În timp ce critica la adresa autorității este tot mai reglementată, interzisă sau sever restricționată, iar statul exercită un control direct sau indirect asupra publicațiilor și canalelor media, libertatea de exprimare nu mai este văzută ca un drept fundamental al cetățenilor, ci ca o favoare acordată în măsura în care nu contravine „interesului național”, societatea a devenit o gloată, ascultătoare și manipulabilă. O populație carte a părăsit, demult, statutul de popor trăitor în acest areal geografic. În această perspectivă, presa a devenit un instrument al ordinii politice.
Eminentul academician, profesor doctor Paul Aligică, pe care-l citesc cu plăcere și cu pasiune ori de cîte ori am ocazia, susține că jurnalismul ar trebui să fie guvernat de teoria libertariană care susține că presa trebuie să fie liberă de controlul statului pentru ca adevărul să poată emerge din competiția deschisă a ideilor. În acest model, libertatea de exprimare este considerată un drept natural, iar spațiul public funcționează ca o „piață liberă a ideilor” în care opiniile se confruntă și se corectează reciproc. Presa are rolul de „watchdog” al guvernului, monitorizînd și criticînd puterea politică, iar intervenția statului trebuie să fie minimă. Responsabilitatea pentru calitatea informației este lăsată în mare parte mecanismelor pieței, autoreglementării de breaslă și discernămîntului publicului, pe premisa că adevărul va rezulta din confruntarea liberă și neîngrădită a opiniilor. Tocmai DISCERNĂMÎNTUL lipsește. Și… măsura! În România, o parte semnificativă a presei este structurată în jurul unor agende ideologice și propagandistice clare, glisînd, pe sume mari de bani din bugetul național, între autoritarism structural și mobilizare ideologică, justificate discursiv sub acoperirea modelului responsabilității sociale. Tot ce este contra curentului este reglementat, algoritmizat și interzis de nenumărate entități private care au luat locul cenzurii de stat, fără ca această arhitectură a cenzurii să poată fi reglementată însă de un mecanism.
În apărarea jurnalismului românesc sare… un francez! Nu, nu e Macron și nici Brigitta lui! E STÉPHANE LUÇON, francezul care a adus în România publicația „Le Monde diplomatique”, a cărei filială o și conduce de 20 de ani, și care a scris pe Substack un text foarte documentat despre extinderea implicării CNA în cenzurarea internetului. Materialul a fost înaintat sub formă de memoriu chiar instituției, care a răspuns politicos și merge mai departe. Că s-a reglementat legal acest drept! Exemplul de la care pornește e punerea în umbră a contului de TikTok al revistei după ce a reflectat în 2024 poziția Curții Internaționale de Justiție privind existența genocidului din Gaza. E o formă subtilă de cenzură, mai greu de dovedit, care nu elimină direct un conținut, dar îl oprește să ajungă la public, inducând ideea că n-ar exista cititori interesați. Descurajarea de a mai aborda subiectele riscante e contagioasă, producînd intimidarea și pentru ceilalți, care se abțin să se mai exprime, mai ales atunci cînd sînt anunțate pedepse pentru jurnaliști cu notorietate. Directorul Le Monde diplomatique se referă și la două instituții asociate infrastructurii de cenzură din postura de „avertizori” prioritari și „verificatori de adevăr”. Aceste ONG-uri particulare și „Institute” bugetare au o agendă ideologică proprie, în baza căreia își extind atribuțiile cu tendința de a impune anumite narațiuni opiniei publice. Uneori, se află în conflict de interese ca arbitri și jucători implicați în promovarea unei versiuni asupra faptelor, cît și în privința finanțării.
Discuția despre cenzura în presă nu este una marginală sau tehnică, ci una care ține de arhitectura profundă a unei societăți. Modul în care definim rolul mass-media vorbește despre regimul nostru politic, hibrid, la această oră! Firme private, organizații nonguvernamentale și cel puțin o instituție alcătuiesc împreună o arhitectură de cenzură care acționează direct asupra platformelor online. Libertatea presei a continuat să fie supusă unei presiuni susținute în Europa și în 2025, determinată de amenințări legale, atacuri fizice și intimidări, reglementări nefaste, tentative de captare a presei și represiune transnațională, conform raportului anual al organizațiilor partenere la Platforma Consiliului Europei pentru promovarea protecției jurnalismului și a siguranței jurnaliștilor. Federația Internațională și Federația Europeană a Jurnaliștilor (IFJ-EFJ) sînt membre ale acestei Platforme. Raportul din 2025 al Monitorului Pluralismului în Mass-Media arată că 11 din cele 32 de țări studiate nu au un post public de radiodifuziune independent din punct de vedere politic. Țările cu cele mai mari rate de risc de interferență politică în mass-media publică sînt Ungaria, Malta și Turcia, urmate de Slovacia, Bosnia și Herțegovina, Italia, Croația, Polonia, Grecia, Serbia și România. Peste doi/trei ani situația se va rezolva de la sine. Vor intra în pîine absolvenții de doctorate care studiază REGLEMENTAREA CONȚINUTULUI!ReplyForward
