Un loc aparent sălbatic, plasat undeva între dealuri subalpine. O vale unde curge un râu și un cătun mărunt, pierdut, undeva, în natura atotputernică. Un fel de capăt de drum. Însă, păduri falnice străjuiesc această arie, solul e înțesat de piatră, calcar și alte roci utile. Iar râul… râul e numai bun de transportat pe apele sale bușteni. Cam așa arăta, un pic poetizat, în 1771, ceea ce urma să devină Reșița. Aici proiectanții și inginerii imperiali au văzut un deosebit potențial. Au avut o viziune de dezvoltare cum întâlnești doar la elitele tehnice, aproape absente astăzi în România. Și nu au greșit. Cu toate că primilor ingineri și inspectori ai fabricilor li se spunea să meargă până la capătul liniei de tren iar acolo unde nu mai e nimic, să coboare. Dezvoltarea ulterioară a industriei reșițene a confirmat, însă, că această zonă a constituit un minunat punct de plecare al devenirii tehnice și inginerești. O frumoasă cifră, de 245 de ani, reamintește reșițenilor că trebuie să fie mândri de o istorie industrială absolut copleșitoare. Le ramintește că acest oraș, fabricile și uzinele sale, sunt creuzetul minunat în care s-au amestecat idei, inteligență tehnică și științifică, îndeajuns încât să facă din Reșița farul industrial absolut, care a reflectat lumină inginerească nu numai în România dar, mai ales, în lumea largă.
Ce a mai rămas, din toate astea? Câteva sute de muncitori, maiștri, tehnicieni și proiectanți la UCMR, ceva peste o mie la Combinatul Siderurgic TMK. Iar UCMR, prădat, jefuit din toate pozițiile, se zbate într-o nesfârșită insolvență. E crucificată între declarații politice și semiacțiuni, declarații care țin de o fanfaronadă proprie oscilantului giroscop politic autohton. Răstignită, însă, și în urma apocalipsei după Chebuțiu & Company. Sâmbătă, după o serie de manifestări culturale, ce e drept, reușite, desfășurate de-a lungul a mai multor săptămâni și destinate a marca cei 245 de ani de existență a industriei reșițene, am participat la un simpozion organizat chiar de conducerea uzinelor. Unul ceva mai cu pretenții. Am auzit din nou, în contextul în care au fost prezenți administratorul judiciar Remus Borza, alături de deputații social-democrați Ion Mocioalcă și Ion Benga, ideea renaționalizării, prin convertirea creanțelor UCMR la stat în acțiuni ale aceluiași stat. Sună un pic ciudat dar mai există exemple chiar în lumea capitalist. Sigur, social-democrații au acum doar puterea locală, în sensul în care dețin conducerea Consiliului județean dar deputații PSD pot face lobby pentru această variant de salvare a UCMR. Pentru că uzina constructoare de mașini stă mai prost decât TMK, care, de bine de rău, a fost integrată într-o producție mai complexă, în cadrul grupului de firme din care face parte.
Sunt atât de multe de spus, în acest sens! Cert e că municipiul are nevoie rapid de conservarea și dezvoltarea capacităților industriale, de școală tehnică și de forță de muncă. În definitiv, de rebrand-uirea în stil modern a ideii de muncă în industrie. Un model aspirațional care a dispărut aproape definitiv.
Sursa foto: commons.wikimedia.org
