Am văzut astăzi un clip pe net. Vizionăm, probabil, sute de astfel de momente, zilnic, în afara TV sau a contactelor din experiențele personale. Azi, însă, un experiment simplu, pe un bulevard din Los Angeles, Statele Unite, mi-a confirmat încă o dată ce diferențe mari, capitale, există între oameni când vine vorba de bani. Un tânăr se oprește în dreptul unor tipi obișnuiți, cărora nu pare să le lipsească ceva. Le spune că are o zi bună și că vrea să le dea niște bani. După primele momente de confuzie, oamenii se repliază imediat și îl întreabă cât are acolo. Tânărul răspunde ”nu știu, ceva bancnote, nu i-am numărat”. ”Dă-mi-i pe toți!”, sare norocosul de pe stradă și îi bagî imediat în buzunar. Cel de-al doilea individ supus experimentului îi smulge literalmente banii din mână celui ce face experimentul și spune ”hai, fă pași!” ”Dar chiar îi vreți pe toți?”, încearcă experimentatorul să întrebe. ”N-auzi, roiu de aici!”, îi face semn cu mâna individul sprijinit de zidul unui restaurant.
Experimentul continuă cu câțiva oameni ai străzii și aici intervine partea tulburătoare. Tânărul se oprește la primul și îi spune că are o zi bună și că vrea să-i dea niște bani. Îl întreabă cât îi trebuie. ”Un dolar”, răspunde imediat omul. ”Doar un dolar”. ”Păi vreau să vă dau mai mulți, insistă băiatul. De ce numai un dolar”? ”Atât vreau, de atât am nevoie, un dolar”, insistă cerșetorul și nu se lasă convins să ia toți banii. Cel de-al doilea îi cere doi dolari pentru a hrăni câinele ce stă lângă el. Ultimul, cere și el doi dolari pentru un burger și când tânărul îl convinge să ia toți banii izbucnește în lacrimi.
Așa că mitul conform căruia cine nu are știe să fie generos și cu bun simț, nu e doar un mit. E povestea străzii, înseși. Ce dovadă supremă de omenie din partea unor oameni care depind zilnic de acel dolar! Ei sunt și cei care ți-ar da orice, nu se leagă de nimic, nu acumulează averi (nici n-ar avea cum). Ei, spre deosebire de ceilalți, cunosc măsura și știu valoarea banului. Mai mult, au caracter.
Nu fac aici apologia sărăciei. Evident, nu-mi place să fiu sărac. Dar, poate că cei care se uită la noi, plictisiți, din vârful unui munte de bani sau de la bordul unei limuzine luxoase, ori poate de la geamul unui căsoi de neam prost, spunându-și în gând ”ia uite, mă, la sclavii ăștia!”, se vor gândi vreodată că nu acesta e sensul existenței. Bine, la sensul existenței e greu de crezut că ar cugeta cei din categoria pomenită mai sus, dar, cine știe, într-o bună zi, nu va mai fi totul de cumpărat sau de vândut.
