Peste două zile este Ziua Naţională a României. În ciuda tuturor stărilor induse de constipaţii aflaţi la conducerea acestei ţări, mă simt român. Vreau să arborez drapelul naţional la geamul de la bucătărie. În urmă cu vreo doi ani, mi-au promis vreo doi prieteni că-mi vor oferi steagul, fără lance, pentru a-l arbora. Au uitat. Prin magazinele comerţului de stat, dacă am întrebat de un asemenea accesoriu, s-au uitat vânzătorii lung la mine. Vânzătorii de drapele inexistente, nu de ţară. Cu puţină insistenţă, am rezolvat totuşi problema. Încă îmi mai vine să strig în ziua de 1 Decembrie, cu bucurie, sunt român! În ciuda italienilor, spaniolilor, ungurilor, nemţilor şi a altor contribuabili de pe mapamond, care se grăbesc, mânaţi de o oarecare doză de incultură, să ne catalogheze drept ţigani. Şi ţiganu’ nu-i tot om? Dar, vorbeam de ziua naţională a României. Ţara unde m-am născut. De ce mă bucur de 1 Decembrie? Pentru că deschid geamul şi respir aerul ce se coboară de pe Semenic. Munte din România. Pentru că mi-am făurit o carieră aici, în România. Pentru că mama şi tata sunt români. Şi pentru că fetele mele sunt născute în România. Bunicul meu după mamă a murit la Stalingrad. A murit pentru România. De ce să o hulesc pe România, mama noastră, a tuturor? Pentru că drumul ei este croit de ceva vreme de nişte nepatrioţi? Pentru că există unii ce, sper din tot sufletul, accidental conduc ţara? Nu ei sunt România. Ţara asta este a ţăranului ce soarbe roua dimineţii alături de vitele sale. Este a muncitorului ce-şi picură sudoarea alături de lacrimirile sugarului proaspăt născut, bucurându-se de rodul muncii sale. Este a lui Coandă, a lui Cioran, a lui Paler, Blaga, Rebreanu, Eminescu, Titulescu. Este a tânărului inginer aviator ce s-a prăpădit în văzduh, deschizând era aviatică pentru întreg mapamondul. Că o ducem acum mai rău, este adevărat. Suntem noi acum, poporul român, încă asemeni câinelui ce a scăpat din lanţ. Nu ştim încotro s-o apucăm şi ne lăsăm prostiţi de aceşti „nebuni şi mişei“, care se bucură de neştiinţa noastră de libertate. Şi-au adus aminte de dictonul „Ubi bene, ibi patria“ şi ni-l servesc cu ostentaţie. Adică, ţara este o conjunctură a stării de bine. Haideţi să ne închipuim că împuşcăm România. Nu ar fi ca şi cum ne-am împuşca părinţii? Ce e patria, ce sunt părinţii, dacă nu rădăcinile noastre ancestrale, adânc înfipte aici, dinainte de Decebal, fiul lui Scorilo? Pentru ce să mergem, în virtutea unui bine iluzoriu, şi să ştergem la fund bătrânii şi paralizaţii Apusului, pentru, totuşi o hârtie, fie ea şi de o sută de euro în plus? Adevărul trist este că de aproape două decenii ne vindem demnitatea de neam pentru un pumn de macaroane şi o bucată de salam. E trist, dar şi adevărat. Şi, totuşi, o spun în gura mare. Sunt român şi sunt mândru de această naştere. La mulţi ani, România!
