Este deja un clişeu ce nu scapă aproape niciodată nerostit când vine vorba despre sistemul sanitar din România. Că e praf, că e inuman etc. Forţat şi nu fortuit de o problemă de sănătate, am petrecut până mai ieri şase zile la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Reşiţa. Acum, fiind eliberat şi având în posesie o hârtie pe care scrie „ameliorat”, mă văd obligat să observ că adevărul din clişeu este, ca de obicei, undeva la mijloc. Încep cu urgenţele. O agitaţie continuă. Se fac injecţii, se pun perfuzii, se montează tot felul de aparate. Agitaţia personalului medical, care dacă nu este sută la sută cu zâmbetul pe buze nici nu pare a fi scos din borcanul cu murături, este „înghesuită” de aparţinători. Care, evident dar şi firesc, consideră că al lor este mai bolnav decât al celorlalţi. Poate n-ar strica punerea mai drastică în practică a celebrei şi parcă nefuncţionale clasificări a urgenţelor emisă de Arafat. În fine, după stabilizare, pacienţii sunt trimişi fie acasă, fie pe una din secţiile spitalului. Mie mi-a fost sortită varianta a doua. Mi s-a spus să aştept că voi fi transportat cât de curând la medicul de specialitate. Trec zece minute, o jumătate de oră, se face ora şi uit de amabilitatea celor de la urgenţe, şi simt cum mi se activează clişeul. Ajung în sfârşit pe secţie şi parcă mi se face un pic ruşine. Angajaţii încercau să găsească un pat liber, saloanele fiind ocupate până la refuz. Aşadar, am putea spune că sistemul sanitar este supraaglomerat. Naţie bolnavă, ce să faci. Personalul, ca la urgenţe. Nu te mângâie pe creştet dar îşi face treaba fără mutre acre, fără a-ţi crea senzaţia că fără ei eşti în plop. Îndrăznesc să spun, profesionişti. Să trecem la cele administrative. Aşteptam cu groază noaptea să apară gândacii. Am adormit şi nici nu i-am văzut, nici nu i-am simţit. Nici în prima noapte, nici în următoarele. Toaletele, în nota de civilizaţie a poporului. O scuză ar putea fi starea precară de sănătate a utilizatorilor. O acuză, poate raţia zilnică de detergent şi dezinfectante. Cât despre odorizante…. Lenjeria, curată, fără urme de uzură. Hrana în schimb, recomandată fetelor ce toarnă în ele apă plată cu lămâie. Siluetă garantată. La externare ţi se dă o hârtie cu cât a cheltuit statul cu tine. Pentru hrană, undeva la şapte, opt lei pe zi, mic dejun, prânz şi cină. Dar, nu-i aşa, nu mergem la spital să ne îngrăşăm. La medicamente, îţi mai dau de la ei, mai cumperi şi tu, dar nu la modul de a pleca pe scut dacă nu îţi permiţi cheltuieli suplimentare. Nu mi s-a cerut şpagă, nu mi s-a blocat cardul de sănătate. Cârcotaşii vor spune că am fost un caz fortuit (şi nu forţat) că nu este tot timpul aşa şi nu peste tot etc. Ce vreau să spun este că prea ne aruncăm în braţele clişeelor, prea le împărţim pe toate în alb şi negru şi, neapărat, vânăm ţapi ispăşitori. Mă tem că la o aşa vânătoare, de multe ori ţeava puştii ar fi îndreptată înspre vânător.
Sursa foto: en.wikipedia.org
