S-a vorbit și răzvorbit despre Reșița. În fel și chip, în numeroase nuanțe. Adulat sau, dimpotrivă, hulit și coborât sub standarde pe care niciodată nu le-ar fi meritat, acest oraș special este un loc magic. Cu siguranță. O arie miraculoasă, care a dat pentru România și lumea întreagă lucruri pe care probabil nu le vor înțelege niciodată noile generații. Un oraș care se încăpățânează să nu moară. Și nu numai să nu moară dar să și reziste cu maiestuozitatea, cu demnitatea unui trecut glorios, furtunilor actuale, nepăsării din partea conaționalilor, desconsiderării profunde, de multe ori. Un oraș frumos prin frumusețea ceor care s-au îndrăgostit iremediabil de el. Și nu nu sunt puțini, totuși, aceia, spre bucuria noastră.
Spuneam la început că Reșița este magică. Veneam, într-una din serile acestea de sărbătoare, dintr-o zonă foarte apropiată de oraș, practic în interiorul municipiului, unde făcusem Revelionul. Un drum miraculos, și el, flancat de falnice păduri, cu crengile albe, trosnind de ger. La un moment dat, în lumina farurilor, niște ochi fosforescenți. Câine, pisică? Nu, înălțimea nu se potrivea. Am încetinit. M-am apropiat încet, aproape la relanti. Căprioare. Una, două, nu, trei. Iată, patru. Coborâte pe șosea, poate de foame, poate de frig. Delicate, fine, cu ochi mari urechi în mișcare, cu aburi la boturi. Apariții aproape fantomatice, de o frumusețe ireală. Veți spune că nu e mare lucru. Așa, e. Poate. Am mai văzut căprioare, am hrănit în copilărie, una, cu biberonul. Dar, să vedem altfel, lucrurile: unii dau bani să le vadă la zoo, în zone, e drept, mai dezvoltate. La Reșița le vezi în libertate, ca un poem pentru domnia naturalului. La Reșița poți merge pe jos, în orice direcție, și te trezești în virgină natură. Reșița are ceva special, repet. Are suflet și această flăcăruie trebuie să ardă în continuare.
Scriam zilele trecute despre inteligența industrială a Reșiței, în legătură cu primul pod sudat din țară, realizat acum 85 de ani, cu o tehnologie revoluționară pe atunci. La puțin timp, prietenul și colaboratorul prețios, Aurel Văduva, postează coloane de autotransportoare ce duc construcții metalice de la Plastomet, compania pe care o conduce, alături de tatăl său, Ion Văduva, spre destinații în majoritate externe. E vorba tot de inteligența Reșiței (apropo, Aurel, îmi ești dator un interviu despre ce mai face Plastomet). Și nu numai. Mai există în acest oraș minți inteligente, care pot să ducă povestea mai departe. Trebuie doar să se ralieze unui asemenea deziderat.
