Mi-am permis câteva zile de concediu. Am plecat la Băile Herculane şi, fireşte, nu aveam cum să nu mă opresc măcar două zile la Caransebeş, locul copilăriei şi al adolescenţei. Prima senzaţie a fost cea a mirosurilor. Mama, tata, curtea, grădina, toate miroseau aproape la fel ca în vremea copilăriei. Timişul, Ograda Gugulanului, aproape ca acum mai bine de 30 de ani. Oraşul, plin de statui, de sensuri giratorii, de fântâni şi de acasă. Curios cum de la Reşiţa nu pot înjura alături de caransebeşeni, oraşul. O plimbare pe malul Timişului face cât o excursie la Veneţia. Şi-acum, trec la părţile urâte. De exemplu. De ce un primar poate şi altul nu? De ce unul se înfoaie cu fântâni şi statui, altul cu jardiniere de flori? Toate, dedicate uitării gropilor din asfalt, lipsei asfaltului sau a canalizării. Lipsuri ce durează de decenii, acoperite cu tot felul de încercări artistice. În fine, primari poeţi, artişti, cărora le este mai aproape simţul estetic decât bucşele autoturismelor sau praful uliţelor pe care se plimbă cetăţeni cu buletin şi taxe de municipiu. Îmi este greu să pricep de ce o lucrare de canalizare trebuie să lase după ea urme ca în tranşeele de la Rovine. De ce, pentru a sădi o floare, trebuie să dizloci un hectar de asfalt. De ce, în momentul în care eşti ales primar, uiţi de unde ai plecat. Uiţi obiectivele ce le aveai, uiţi discuţiile cu cei ce te-au sprijinit pentru a ajunge primar, în speranţa că vei face un oraş mai frumos, funcţional, apropiat nemernicului de Occident, care te trăgea de urechi pentru căcătorile din fundul grădinii. Nu înţeleg de ce nu ne revenim. Adică, vii tu, candidat la Primărie. Eu îţi spun ce mă doare şi ce aştept de la tine. Eu, majoritate, desigur. Te alegi, domnule primar, şi uiţi de mine. Uiţi că nu am canalizare, uiţi că am strada neasfaltată, uiţi că nu am semnal la telefon, în general uiţi. Îmi scoţi ochii cu statui, flori şi fântâni. Avem în Caraş-Severin două municipii. Ce facem cu ele?
Sursa foto: Daniel Botgros
