Haosul constructiv Haosul constructiv
Citesc şi ascult comentarii în legătură cu intrarea în războiul sirian a Turciei, al cărei Parlament a dat undă verde Guvernului de la Ankara... Haosul constructiv

Citesc şi ascult comentarii în legătură cu intrarea în războiul sirian a Turciei, al cărei Parlament a dat undă verde Guvernului de la Ankara să desfăşoare „operaţiuni extinse de cealaltă parte a frontierei” de 900 de km cu Siria. Chiar dacă tensiunile în Levant au atins paroxismul, ÎN ACEST MOMENT am certitudinea că Turcia NU va intra militar în conflictul împotriva Regimului Al-Assad. Conform teoriei conflictelor, crizele şi conflictele sunt multi-dimensionale şi generate de mai mulţi factori, frecvent interdependenţi. Fără doar şi poate, acesta ESTE un moment de criză, iar Turcia încearcă, în mod firesc, ELIMINARA ELEMENTELOR CONFLICTUALE.

Primul pas în soluţionarea conflictului îl reprezintă înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea acestuia. Pentru că, în teoria conflictelor, acesta este considerat a fi rezultatul unor INTERESE INCOMPATIBILE şi al COMPETIŢIEI PENTRU RESURSE LIMITATE. În virtutea relaţiilor istorice între Turcia şi Siria, Ankara cunoaşte cel mai bine aceste planuri de negociere. Să nu uităm că relaţiile între cele două state au pornit de la dispute teritoriale majore, ce păreau ireconciliabile, pentru Alexandretta şi Antiohia, de exemplu – despre care Dinastia Al-Assad supunea că este „obligaţia istorică a allawiţilor” să le reîntoarcă la Marea Sirie – şi au sfîrşit cu o Sirie considerată „copilul reuşit” al politicii neo-otomane de la Ankara. În aceste condiţii, este firească implicarea Turciei încă de la început, în conflictul Sirian, Ankara fiind cel mai important agent de influenţă pe toată durata conflictului: găzduieşte tabere pentru refugiaţii sirieni pe teritoriul turc, dar şi tabere de antrenament şi baze de retragere pentru aşa numita Armată Liberă Siriană – căreia îi oferă logistică! -, cea mai importantă grupare paramilitară care acţionează pe teritoriul sirian în lupta cu regimul de la Damasc. DE asemenea, comandourile turce şi serviciile sale de informaţii sunt extrem de active pe acest teritoriu, cum, de altfel, sunt extrem de prezente şi în Kurdistanul iraqian – de multe ori, prin intermediul companiilor private de securitate! – în Iranul de nord şi în întregul Orient Mijlociu sau Magreb, pe care politica neo-otomanistă doreşte să le recupereze, pe cât posibil, în sfera sa de influenţă, profitând din plin de contextul fluid al Primăverii arabe. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania.

Din punctul meu de vedere, când discutăm despre Orientul Mijlociu nu putem fixa o matrice fixă de analiză, deoarece, de-a lungul istoriei nu a existat niciodată un pattern valabil în acest spaţiu, unde etniile transcend naţiunile. Este clar că Al-Assad NU mai controlează teritoriul sirian!

Un al doilea element îl reprezintă Arabia Saudită, Qatar şi alte state ale Golfului, ca fiind „principali beneficiari ai primăverii arabe din Egipt sau Tunisia”. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit – wahabit, este cheia în care trebuie citit interesul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită – trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! – doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentând o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani! Eu aş mai menţiona, aici, Israelul care considera, istoric, Siria drept „cel mai bun duşman al său”. Deşi Siria şi Regimul în mod special, sunt inamici consecvenţi ai Israelului, o îndepărtare a lui Assad de la putere ar schimba, în mod dramatic, regulile întregului joc strategic din Orientul Mijlociu şi nu este deloc clar că s-ar schimba în favoarea Statului Evreu.

Un alt element este NATO care, cu resurse importante prinse încă în Afghanistan. Pe de altă parte, Alianţa se loveşte de opoziţia permanentă a Rusiei şi Chinei, în Consiliul de Securitate al ONU – care ar trebui să autorizeze o intervenţie militară! -. Uniunea Europeană este măcinată de criza internă şi de incoerenţa unei politici externe, delegând, astfel, Franţei rolul istoric de „responsabil” al acestui spaţiu levantin. „Antanta Cordială” franco-britanică, forţa întregii operaţiuni NATO din Libia, pare a fi ţăndări după apocalipticul summit UE din decembrie 2011, când, la presiunile Franţei, „finanţele britanice” au sărit din trenul integrării fiscale. Pe de altă parte, Franţa lui Sarkozi „l-a muls” straşnic pe Bashar al-Assad înainte de aplicarea sancţiunilor. Şi la această oră, aplicând modelul din Libia, Franţa joacă la două capete la Damasc, având forţe speciale şi în tabăra guvernamentală şi în cea a rebelilor. Iranul, aliatul tradiţional al Siriei pare, în acest moment, mult prea preocupat de efectele sancţiunilor internaţionale, prăbuşirea rialului şi ameninţarea Israelului. Să nu uităm de Rusia, pentru care Siria reprezintă ultimul avanpost la Marea Mediterană, după pierderea, în anii 90, a porturilor din Albania. Sigur, Turcia are sprijinul total al Statelor Unite slăbite internaţional de politica neintervenţionismului promovată de Administraţia Obama.

Rebelii nu reprezintă ultimul element din ecuaţia siriană, însă, i-am lăsat la finalul înşiruirii mele. Mă distanţez de expresiile folosite de unii comentatori, de genul: „luptători pentru libertate”, sau „germenul democraţiei în regiune”. Nu trebuie să fii un analist ca să-ţi dai seama că Siria a devenit un paradis al luptătorilor islamişti radicali în căutarea unei cauze sau grupări teroriste afiliate Al-Qaida. Potrivit rapoartelor serviciilor secrete, multe dintre grupările armate care luptă împotriva Regimului de la Damasc, serveasc, de fapt, cauza unor actori politici regionali care vor să vadă instalat la Damasc un regim mult mai confortabil decît cel secularist baas-ist, de orientare socialistă, al preşedintelui Bashar al Assad, care guvernează ţara de 40 de ani, şi aici mă refer la monarhiile Golfului. Există şi comandouri aparţinând altori actori internaţionali pentru care „protecţiei populaţiei civile” reprezintă doar un pretext pentru schimbarea de regim.

Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu „un complot” şi se află într-un „moment de răscruce”, conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian. Liderul de la Damasc a insistat, de mai multe ori în ultimele luni, asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă”. Deşi pare că a pierdut, clanul Assad pare, totuşi pregătit să lupte până la capăt, sprijinit de structurile tribului său şiit Allawit, care reprezintă doar 10% din structura Siriei. În mod sigur, TOŢI actorii implicaţi au, în momentul de faţă, interesul ca Siria să NU se dezintegreze. Pericolul dezintegrării Siriei, în perioada imediat următoare, este, însă, enormă! Există riscul apariţiei unei mulţimi de micro-state sectare şi a unui triunghi kurd chiar „sub burta” Turciei!

Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele „garnizoanei” de Est a NATO, Afganistan. Să mai spun doar că în cartea sa „Marea tablă de şah”, Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la „modernizarea Orientului Mijlociu” ca o pârghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia. Un „haos constructiv”, ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., „o forţă revoluţionară minunată” pentru distrugerea creatoare … ” Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes „colateral”…    

mb         

Sursa foto: mapasblog.blogspot.com                   

Mario Balint

Mario Balint

Ziarist profesionist din 1990. Jurnalist, analist şi consultant de securitate. Activităţi jurnalistice în presa scrisă, televiziune, radio. Fondator de publicaţii, realizator de emisiuni. De peste 20 de ani, corespondent de război. Corespondent special al Radio România Actualităţi. În prezent, redactor şef la Radio România Reşiţa. Autor a 16 volume de proză, reportaj, fotografie şi eseu. Studii de jurnalism şi securitate.

%d blogeri au apreciat: