Despre Banat Despre Banat
Deşi face parte din Banat, Caraş-Severinul pare căzut de pe hartă. Industria şi turismul balnear, care altă dată erau mândria Coroanei Habsburgice, au rămas... Despre Banat
Deşi face parte din Banat, Caraş-Severinul pare căzut de pe hartă. Industria şi turismul balnear, care altă dată erau mândria Coroanei Habsburgice, au rămas amintire. Muzeul de locomotive, unic în această parte de Europă, este, deocamdată, doar suport pentru fotografii „interesante”. Aici, lucrurile par să se mişte din zona privată! În acest timp, la Timişoara, un grup de entuziaşti încearcă să reanimeze spiritul Banatului despre care, spun ei, nu mai auzi decît la buletinul meteo! Steagul Banatului, o cruce albă pe fond verde, este un prim pas. Ar fi necesar un blazon, un cult al simbolurilor şi…, independenţa? Într-o scrisoare adresată unui prieten, de la Paris, după Marea Unire de la 1918, marele Traian Vuia îi scria acestuia despre regretul comunităţii bănăţene, din Capitala Luminilor, cu privire la acest gest istoric. „Ar fi trebuit să vă obţineţi independenţa şi apoi să negociaţi o unire cu România. Aşa, arată a anexare”, scria inventatorul avionului! Ce este Banatul? Banatul românesc este o provincie istorică care cuprinde astăzi zone din România, Serbia (Banatul Sârbesc) şi o foarte mică parte din Ungaria. „Dintre toate regiunile locuite astăzi de români, la nord de Dunăre, Banatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico – istorică a neamului românesc – un cuib de unde se romanizau treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin”, scria Bogdan Petriceicu Hasdeu. Şi avea dreptate! Potrivit lui Gheorghe Jurma („Drumul ca perspectivă istorică şi istoria comerţului din Banat”, revista SEMENICUL, nr. 4/2002, pag.16): „La cele cinci târguri anuale din Banatul sec. XIX vin negustori din spaţiile cele mai diverse: din Vestul Europei pînă în Asia Mică. Aici se comercializau peste 75.000 de cai, 30.000 de boi etc, comerţul cu animale depăşind cu puţin pe cel cu cereale. În general, bilanţul comercial al Banatului sec. XVIII era excedentar. La 1840 se exportau din această regiune: cereale spre Ardeal, vite în Franţa şi Germania, cai în Muntenia şi Turcia, traverse de cale ferată în Germania, Austria şi Orient, clopote în Ţara Românească, vin şi ţuică în Rusia, Italia şi Austria, chibrituri în Egipt”. Nu mai spun despre vânzătorii de raci din Răcăşdia care aprovizionau piaţa din Oraviţa cu acele trufandale, asimilate homarilor! Reamarcabil, nu? Cum s-a ajuns aici? În 21 iulie 1718 s-a semnat Tratatul de la Passarowitz, prin care s-a pus capăt războiului purtat între Imperiul Otoman, pe de-o parte şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, de cealaltă parte. Astăzi, localitatea Passarowitz se numeşte Požarevac (Voivodina). În 1716, otomanii au fost învinşi de trupele habsburgice, conduse de principele Eugeniu de Savoia, la Petrovaradin. În 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. Primul guvernator este contele Claude Florimond de Mercy. Aşa începe o perioadă înfloritoare pentru această regiune, care, sub străpânirea habsburgică, ajunge la un nivel de dezvoltare extraordinar. Aşezarea masivă a coloniştilor, aduşi din părţile vestice şi centrale ale Imperiului Habsburgic, accelerează acest fenomen, Banatul devenind, în scurt timp, o regiune bine organizată, puternic dezvoltată din punct de vedere economic şi social. Graţie siguranţei, bunăstării relativ ridicate prin comparaţie cu alte zone ale României şi mai ales prin coabitarea paşnică a nenumărate etnii şi confesiuni religioase, imaginarul mental local a găsit pentru spaţiul acesta o denumire reprezentativă şi semnificativă – „Mica Americă”. Istoricul Valeriu Leu spunea: „Colonizarea în Banat nu a fost guvernată de practicile medievale, aşa cum s-a întîmplat cu secole înainte în Transilvania, ea s-a produs în Epoca Luminilor, care stă sub semnul cosmopolitismului… O politică tolerantă şi în privinţa apartenenţei religioase, care nu a impus convertirile şi a dat drepturi egale cetăţenilor de religie ortodoxă, un program de alfabetizare în mai toate limbile zonei şi implantarea unui etos al muncii au fost alte cauze care ar putea determina crearea a ceea ce o mulţime de istorici ai zonei au numit, de-a lungul ultimelor trei secole, „Terra Nova, Mundus Novus, Pământul făgăduinţei, Eldorado din pustă, Edenul tîrziu, Minunata grădină, Arcadia, Tărâmul fericiţilor, Raiul pe pământ”. Aventura de vis se încheie odată cu proclamarea Republicii Bănăţene, în anul 1918, ca provincie autonomă în cadrul Ungariei, care a fost o încercare eşuată de păstrare a unităţii Banatului multietnic şi multiconfesional. A urmat unirea cu România şi…
La 70 de ani de la terminarea războiului, Europa este şi în prezent în plin proces de reorganizare. Într-un eseu publicat în iarna lui 2003-2004 în revista Transit nr. 26 şi preluat recent în ediţia românească a revistei Lettre Internationale, istoricul polonez Bronislaw Geremek, fost ministru de Externe al ţării sale, sublinia: „Procesul unificării europene a trebuit să înceapă de la economie, dar viitorul Uniunii depinde azi de reuşita unificării politice… Uniunea Europeană va obţine în continuare progrese numai dacă se depăşesc egoismele naţionale care se manifestă acum în relaţiile dintre state şi dacă se apelează la un sentiment al comunităţii care depăşeşte sentimentul naţional… Egoismele naţionale, aşa cum se manifestă ele în rutina întâlnirilor la vârf UE şi în negocierile dintre state, sunt o nenorocire pentru Europa”. Foarte adevărată această remarcă. Decalajele societale şi nu cele economice, sunt cele care vor arunca Uniunea Europeană la coşul de gunoi al istoriei aşa cum Republica Bănăţeană a eşuat în 1918! Sociologul german Ulrich Beck scria în 1986 că „Oamenii noii societăţi informatizate nu mai pun acelaşi preţ pe vechile instituţii – stat, biserică, comunitate, fabrică – şi reflectă asupra loialităţii acordate acestora” (I.N.Sava, Studii de securitate, Ed.Centrul Român de Studii Regionale, 2005, p.285-288). Modelul cultural de identificare s-a schimbat, de la instituţie la individ. În diagrama lui Beck identificăm trei modele de societăţi aflate în contradicţie şi în competiţie în UE, generatoare de insecuritate: Societăţile tradiţionale, cu familii extinse (cazul Europei de Est), societăţile moderne timpurii, cu familii primare (Europa Atlantică) şi Modernitatea reflexivă, cu indivizi autonomi (Europa centrală). Nici nu se pune problema să vorbim despre Europa ca despre o singură entitate. Pentru că Uniunea este dominată de state suverane cu orgolii proprii şi stadii diverse de securitate naţională. Aşa cum scriam mai sus, eventual vorbim despre trei Europe! Europa nu a atins ţelul propus în anii 50, odată cu înfiinţarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului – forţată de NATO în vederea unei apropieri economice între Franţa şi Germania! – şi a rămas o entitate schizoidă. Din fericire, Europa nu mai are energia necesară unui nou război de amploare, nici apetit pentru instabilitate şi nici dorinţa de noi conflicte. Acest lucru se vede în „implicarea” NATO din Afganistan. Nici Rusia nu e interesată de cucerirea Europei, deşi este furnizorul energetic cel mai important al acesteia. Chiar şi aşa, Moscova speculează eclecticitatea statelor europene, care-şi organizează acţiunile geopolitice din perspectiva intereselor individuale. Vezi relaţiile bilaterale Rusia-Germania, sau recentul scandal al ţiganilor din Franţa. Însă, sub învelişul de calm aparent al UE, vechiul naţionalism european continuă să se afirme, iar actuala criză economică şi lipsa de viziune a cancelariilor europene ce ar putea duce chiar la dispariţia monedei unice, amplifică aceste mişcări de emancipare regională. Într-o Europă nivelatoare, minorităţile devin din ce în ce mai vocale şi mai hotărâte spre autodeterminare. Evident, nu se pune problema ca bavarezii să se desprindă de Germania. Dar bascii? Dar cei din Barcelona? Dar maghiarii din Transilvania? Sau bănăţenii?, într-o perioadă în care vântul istoriei bate din altă direcţie? E o întrebare! Cu atât mai mult cu cât, pe fundalul slăbiciunii şi incoerenţei europene, incoerenţa României nu este atractivă pentru actualii săi locuitori! E O TEMĂ DE DEZBATERE, dincolo de salvarea UCM Reşiţa!
mb
Sursa foto: youtube.com
Mario Balint

Mario Balint

Ziarist profesionist din 1990. Jurnalist, analist şi consultant de securitate. Activităţi jurnalistice în presa scrisă, televiziune, radio. Fondator de publicaţii, realizator de emisiuni. De peste 20 de ani, corespondent de război. Corespondent special al Radio România Actualităţi. În prezent, redactor şef la Radio România Reşiţa. Autor a 16 volume de proză, reportaj, fotografie şi eseu. Studii de jurnalism şi securitate.

%d blogeri au apreciat: