Transnistria 23 Transnistria 23
Imagini filmate în perioada războiului din Transnistria vor fi difuzate, în premieră în România, pe 2 martie, 2015, când se împlinesc 23 de ani... Transnistria 23

Imagini filmate în perioada războiului din Transnistria vor fi difuzate, în premieră în România, pe 2 martie, 2015, când se împlinesc 23 de ani de la declanșarea conflictului de la Nistru.

Alianța Internațională a Jurnaliştilor Români, Institutul Frații Golescu, Acțiunea 2012 şi Studio SINM prezintă  filmul documentar „Masacrul inocenților – cronica unui război uitat”, realizat de regretatul regizor basarabean Victor Bucătaru. Proiecția va avea loc luni, 2 martie, ora 18:00, la Clubul Țăranului Român, Șoseaua Kiseleff 3, și va fi urmată de o dezbatere pe tema “Republica Moldova, 1992 – Ucraina, 2014: Alți actori, același scenariu”.

La eveniment participă și doi dintre martorii-cheie ai evenimentelor care au dus la declanșarea războiului din Transnistria – Mircea Druc, președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (1990-1991) și generalul Ion Costaș, primul ministru al Afacerilor Interne de după independența Republicii Moldova și fondator al Ministerului Apărării de la Chișinău.

În august, 2014, armata și voluntarii ucraineni încercuiseră, practic, principalele forțe ale rebelilor pro-ruși din estul țării și păreau a fi la un pas de victorie. O contra-ofensivă a separatiștilor sprijinită, potrivit NATO și Kievului, de unități ale armatei ruse, a anulat luni întregi de progres lent al ucrainenilor care, aflați în fața unei înfrângeri catastrofale, au fost forțați să accepte primul acord de încetare a focului de la Minsk. Scenariul s-a repetat în ianuarie-februarie 2015, iar în prezent separatiștii controlează ferm un teritoriu important în timp ce Kievul se uită, neputincios, cum un război pe care putea să îl câștige pare să se transforme într-un conflict înghețat.

Modul în care s-a desfășurat conflictul din estul Ucrainei – apariția primelor miliții ale rebelilor, înarmarea acestora, sosirea “voluntarilor” din Federația Rusă, incompetența și, uneori, trădările unor lideri militari ucraineni – amintește de ce s-a întâmplat, în urmă cu aproape un sfert de secol, în Transnistria, unde a avut loc un alt război care ar fi putut fi câștigat dar, în cele din urmă, a fost pierdut.

Regizorul Victor Bucătaru a avut un acces fără precedent în zona de conflict, iar filmările sale reprezintă o arhivă unică a războiului care depășește, ca bogăție, documentele cumulate ale mass-mediei care a reflectat războiul cu corespondenți – puțini – aflați la fața locului. Victor Bucătaru a așteptat două decenii după terminarea conflictului pentru a monta imaginile brute pe care le avea, rezultatul fiind “Masacrul Inocenților – cronica unui război uitat”. Sorin Bucătaru este jurnalist la Chișinău și persoana cea mai în măsură să spună povestea tatălui său și a realizării acestui documentar, prezentat în premieră în România.

Mircea Druc a fost președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1990-1991) și unul dintre exponenții mișcării de renaștere națională de dincolo de Prut. În calitate de premier al RSSM, Mircea Druc a inițiat o serie de politici de de-rusificare și de apropiere de România, criticate dur de reprezentanți ai minorităților rusă și găgăuză care le-au citat pentru a justifica radicalizarea unor elemente din cadrul acestor minorități, în special în Transnistria și Găgăuzia.

Generalul Ion Costaș a fost ministru de Interne al RSSM și al Republicii Moldova, după independență, și a fondat Ministerul Apărării de la Chișinău. Ion Costaș este autorul volumului “Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război nedeclarat”, o carte document despre evenimentele care au dus la conflict, trădarea unei părți din elita de la Chișinău și o serie de evenimente specifice, între care capturarea liderului separatist Igor Smirnov de către forțe speciale ale Republicii Moldova și eliberarea acestuia din ordinul conducerii politice de la Chișinău; la scurt timp după eliberarea lui Smirnov, a izbucnit războiul din Transnistria.

 Generalul Mircea Chelaru a fost comandant al Corpului 10 de Armată “Ștefan cel Mare” din Iași, poziție din care a avut un schimb acid de replici, prin intermediul presei, cu comandantul Armatei a XIV-a ruse, care este staționată în Transnistria și a fost implicată în conflictul de la începutul anilor 1990. În 2000, generalul Mircea Chelaru a îndeplinit funcția de șef  al Marelui Stat Major al Armatei Române.

Marian Voicu este jurnalist TVR cu o vastă experiență în spațiul ex-sovietic și fondator al portalului eTransmedia.ro. Între 2011 și 2012 a fost manager de proiect la Radio Chișinău, care a marcat revenirea Radioului Public român la Chișinău după aproape șapte decenii. Marian Voicu este președinte al Alianței Internaționale a Jurnaliștilor Români (AIJR).

 Transnistria…o parte de Moldovă! Un teritoriu pe care la 27 iunie 1941, Armata Română, la ordinul Mareşalului Antonescu, trecînd Nistrul, l-a adus, pentru o scurtă perioadă de timp, la ROMÂNIA.  Teritoriul cuprins între Nistru şi Bug, la sud fiind Marea Neagră. Acest ţinut, se numea, în vechime Moldova Nouă, denumit mai tîrziu şi Transtyrana (numele provine de la Tyros, vechea denumire a Nistrului) sau Transnistriana. Transnistria este considerată drept zonă de conflict îngheţat de la încheierea războiului din 1991, iar negocierile pentru reglementarea statutului regiunii separatiste sînt mediate de Rusia, Ukraina şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), în timp ce Uniunea Europeană şi Statele Unite au statut de observatori. Deşi, alături de Ukraina, România este al doilea stat cu fronteră directă cu Republica Moldova, negociatorii au refuzat de fiecare dată implicarea ţării noastre în procesul de reglementare al diferendului. După dezmembrarea URSS, conflictul a fost declanşat tocmai de temerea Tiraspolului că Republica Moldova se va uni cu România.

Fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, a propus, la un moment dat, în Strategia de Apărare a României, adoptată de CSAT şi trimisă spre aprobare Parlamentului, ca armatele străine cantonate pe teritoriul statelor vecine ţării noastre să fie considerate ca potenţial ostile!  În acelaşi timp, avem o aglomerare de grupări criminale în regiunea separatistă, care au folosit la origine faptul că aceasta este un adevărat “safety heaven” (paradis de securitate), în acord cu autorităţile separatiste, pentru cei certaţi cu legea în alte state „normale”. Nu este exclus ca statutul de „gaură neagră” al acestui teritoriu să alimenteze, încă, interesele directe ale unor grupuri interesate în păstrarea incertitudinilor, în întregul spaţiu de negociere (Moldova, Ucraina, Rusia, Uniunea Europeană).

 Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. Acesta este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rând, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ucrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei…Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

De la încheierea ostilităţilor, zeci de întâlniri, negocieri, discuţii, au avut loc, sute de tratate şi angajamente, toate structurile trans-naţionale importante (ONU, NATO, OSCE, Crucea Roşie, CSI etc) au fost implicate, fără succes, în soluţionarea problemelor acestui spaţiu, o zonă gri, în care foarte multă lume are interese din cele mai diverse. Mii de declaraţii contradictorii au fost înregistrate de către jurnalişti şi sute de manevre militare, provocări, schimbări ale raporturilor de forţă şi influenţe au balansat firav, într-o parte, sau în cealaltă situaţia din regiune. Ca de exemplu, declaraţia liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov, făcută în aprilie 1997 şi redată în cotidianul „Kievskie Vedomosti” – „Noi ardem de dorinţa să ne unim cu Ucraina!” De ce nu ar fi luate în serios declaraţiile liderului separatist, de atunci, aflat în căutarea unui „tutor”, mai ales dacă ne gândim că o treime din populaţia Transnistriei e formată din ucrainieni? Sau era, la momentul acela, o propunere voalată din partea Moscovei, de cedare a Transnistriei contra Sevastopol unde ancorează flota rusă la Marea Neagră…Cert este că de la acea declaraţie, Kievul începe să aibă un rol tot mai activ în încercarea de soluţionare a diferendului. De 23 ani, situaţia a rămas aceeaşi. În pofida dezbaterilor şi conferinţelor OSCE, a devenit evident că Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria. Strategia politică de ocolire a deciziei OSCE s-a bazat cu precădere pe liderii comunişti de la Chişinău. Nedorind executarea reală a acestui angajament, Federaţia Rusă şi-a asigurat o conducere politică în Republica Moldova, care să-i asigure legalizarea prezenţei militare în Moldova. Vladimir Voronin a fost garantul ducerii la îndeplinire a unui proiect rusesc în care, sub pretextul soluţionării conflictului transnistrean, Republica Moldova ar deveni un fel de „stat comun”, o confederaţie cu doi membri (Chişinău, Tiraspol), sau chiar trei (dacă se adaugă şi Comratul) subiecţi egali în drepturi. Au fost elaborate diverse mecanisme de garantare a înţelegerilor dintre Chişinău şi Tiraspol care fixau rolul Moscovei şi calitatea de arbitru în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost pretextul constituirii „mecanismului de garantare”.

Ce este Transnistria şi de ce este ea atît de disputată?

Transnistria este o regiune geografică din Republica Moldova, situată pe malul stîng al râului Nistru. Numele de Transnistria desemnează aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, regiune separatistă aflată de jure în componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale Republicii Moldoveneşti Nistrene controlează teritoriul Republicii Moldova aflate la est de râul Nistru, cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două comune la vest de Nistru. Regiunea are o populaţie majoritar slavă, care se teme de reunificarea cu România. Populaţia regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori. La recensământul din 2004, procentele de populaţie în fâşie arătau astfel: moldoveni (români): 32%; ucrainieni: 29%; ruşi: 30%; bulgari, găgăuzi, evrei, germani, belaruşi, polonezi şi alţii: 8%. Transnistria are 147 localităţi dintre care 1 municipiu, 9 oraşe, 69 comune şi 68 sate. Suprafaţa regiunii este de 3362,33 km², iar PIB-ul este de 1,182 miliarde USD, adică 3.030USD pe cap de locuitor.

Rolul militar al regiunii transnistrene este, în general, mult diminuat, faţă de 1992, când unităţile ruseşti din Transnistria reprezentau capul de pod al Rusiei spre Balcani. Multă tehnică militară a fost retrasă, multă a dispărut. Un singur exemplu – protocolul şedinţei de lucru al experţilor ministerelor Apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, cu privire la aspectul tehnic al retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, din 27 aprilie 1994, a determinat volumul total de vagoane/platforme necesare pentru această operaţiune de amploare- 11.233 unităţi (inclusiv 1485 vagoane pentru retragerea muniţiilor). După şase ani, în cadrul Summit-ului de la Viena, din iulie 2000, reprezentantul Federaţiei Ruse a declarat oficial că pentru retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova sunt necesare 3000 vagoane grupate în 177 transporturi militare. Rezultă că între timp, din 1994 pînă în 2000, au dispărut 7000 de vagoane. În ceea ce priveşte trupele, evaluările arată că potenţialul forţelor militare din Transnistria este identic cu cel din 1992, operîndu-se doar schimbări de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unităţilor transnistrene, precum şi a tehnicii din dotare la înzestrarea acestora. Ca să nu fie nici un dubiu, astăzi, în caz de necesitate, autorităţile Transnistriei sunt apte să pună sub arme peste 20 mii de oameni, la care se mai pot adăuga şi 7-8 000 de membri ai unităţilor de cazaci din Rusia. „Ministerul Apărării” de la Tiraspol dispune de tancuri T-64 – 18 bucăţi; TAB (diferite tipuri) – 69 bucăţi. tunuri „Gaubits-122” – 18; tunuri 85mm – 12; „Alazan” – 3; lansatoare de mine – 69. Aviaţia include: 6 elicoptere MI-8T, 2 – MI-2, un avion AN-26, 2 – AN-2, două – IAK-18. Elicopterele MI-8T sînt dotate cu lansatoare de rachete.

În ceea ce priveşte „importanţa” economică, principalele uzine de interes sînt:

Uzina mecanică din Bender
Produce în serie, din anul 1995, sisteme de lansare a proiectilelor reactive cu 20 de ţevi (montate pe caroserii de automobile); aruncătoare de grenade antitanc pe afet (din anul 1995); aruncătoare de mine (de calibrul 82-mm, 120-mm, din anul 1996); aruncătoare de grenade antitanc portative (din anul 1996); pistoale de calibrul 5,45 mm; instalaţii de lansare a proiectilelor reactive de tip „Grad”.

Uzina metalurgică din Rîbniţa şi cele afiliate
Din 1997, a fost începută producerea aruncătoarelor de mine de calibrul 82-mm. Testarea primelor aruncătoare şi tragerile de control au fost efectuate la 17 mai 1997. Tot în 1997, la uzină a fost produs primul lot experimental (100) de mine antipersonal în carcasă de lemn. Ulterior s-a trecut şi la producerea minelor antitanc.

Uzina de pompe
Produce aruncătoare de grenade antipersonal (cu fixare sub ţeavă) GP-25 de calibrul 40-mm.

Uzina “Electromas” (Tiraspol)
Produce în serie: – pistoale mitralieră de 9-mm, pistoale Macarov de 9-mm, pistoale de 5,45-mm, arme de vânătoare şi arme de luptă speciale fabricate în baza acestora. Partenerii principali sunt agenţi economici din Europa occidentală.

Nerecunoscută pe plan internaţional, enclava separatistă s-a înarmat până în dinţi şi a devenit o placă turnantă pentru traficul ilegal de arme către Abhazia, Cecenia, fosta Yugoslavie, Orientul Mijlociu, unele regiuni de pe continentul african. După cum am descris anterior, sursa acestui trafic cu arme o reprezintă atât arsenalul militar al Armatei a 14-a, cât şi uzinele care produc lansatoare pentru „Ciornaia Akula”, KA-50. În aceste condiţii, se pune întrebarea, firească, dacă este cineva interesat de reglementarea statutului acestei „Fîşii Ghaza” europene!

Ce e de făcut?

Trei ar fi elementele considerate „importante” pentru soluţionarea diferendului, indiferent cînd se va întîmpla acest lucru: retragerea trupelor ruse, demilitarizarea regiunii, şi, mai ales, decriminalizarea acesteia, respectiv culegerea armelor mici ce se află în posesia civililor şi a structurilor neoficiale din regiunea separatistă, aşa cum a făcut armata americană în Iraq. Un al doilea punct este încercarea de a constitui şi impune o formulă a unei misiuni de poliţie europenă, după modelul Kosovo, care va trebui, cît mai repede, să ia locul actualelor „structuri de menţinere a păcii”. Şi, în final, al treilea punct, poate cel mai dificil de aplicat, este fiscalizarea economiei pe ambele maluri ale Nistrului, cu o transparenţă a cheltuirii fondurilor publice! Toate acestea nu ţin nici de bani, nici de cineva din exterior, ci exclusiv de buna guvernare şi de aplicarea reformelor în întregul spaţiu al Republicii Moldova. Dar, poate va mai curge multă apă pe Nistru pînă atunci!

 mb

Mario Balint

Mario Balint

Ziarist profesionist din 1990. Jurnalist, analist şi consultant de securitate. Activităţi jurnalistice în presa scrisă, televiziune, radio. Fondator de publicaţii, realizator de emisiuni. De peste 20 de ani, corespondent de război. Corespondent special al Radio România Actualităţi. În prezent, redactor şef la Radio România Reşiţa. Autor a 16 volume de proză, reportaj, fotografie şi eseu. Studii de jurnalism şi securitate.

%d blogeri au apreciat: