Bacalaureatul, ca un teatru al absurdului Bacalaureatul, ca un teatru al absurdului
În aparentul haos care învăluie învățămîntul, schimbări de esență s-au produs de la democratizarea societății românești. Raportarea la principiile binelui, valorii și dreptății în... Bacalaureatul, ca un teatru al absurdului

În aparentul haos care învăluie învățămîntul, schimbări de esență s-au produs de la democratizarea societății românești. Raportarea la principiile binelui, valorii și dreptății în această zonă este oarecum idealistă fiindcă fiecare decizie care s-a luat a vizat satisfacerea anumitor interese partinice. Principiile binelui, ale valorii și ale dreptății sociale s-au materializat partinic în viziuni și programe naționale.

Bacalaureatul anului 2017 nu aduce nimic spectaculos față de anii anteriori dar ca să putem înțelege fenomenul, e necesară o analiză a tuturor elementelor care au făcut din acest examen ceea ce este astăzi. Importanța acordată în momentul actual bacalaureatului în România își are principala cauză în refuzul unei responsabilității pe care învățământul universitar ar fi trebuit să și-o asume. Facultățile și universitățile românești au preferat să lase în seama învățământului preuniversitar responsabilitatea unei ierarhizări valorice a viitorilor studenți, cu toate obligațiile principiale care decurg de aici. În „superioritatea” lor, facultățile și universitățile au făcut un pas interesat înapoi, plasându-se în umbră, și lăsând povara responsabilității în seama învățământului preuniversitar.

Înainte de 1989, examenul de intrare la facultate avea valoare foarte mare prin însăși faptul că facultățle puneau la dispoziție puține locuri, comparativ cu numărul de solicitări. Multă vreme după democratizarea societății românești și odată cu liberarizarea învățământului universitar și sporirea beneficiilor financiare pe care acesta le-ar putea obține de la un număr cât mai mare de candidați admiși, s-a transferat interesat responsabilitatea înspre învățământul preuniversitar. La început, procesul de fraudare al examenului de bacalaureat a fost tacit consfințit pentru că aducea beneficii maxime nou liberalizatului învățământ universitar. Creșterea importanței examenului de bacalaureat a sporit atenția acordată odată cu presiunea și pretențiile societății de a face din bacalaureat un examen corect și transparent. În ciuda faptului că beneficiarii nu erau tratați cu aceași măsură. Universitățile au rămas ancorate în aceeași zonă obscură a intereselor financiare și a evaluărilor valorice, lipsite de criterii clare, a studenților. Așa s-au născut și au supraviețuit „fabricile de diplome”.

Astăzi învățământul preuniversitar este ținta atenției tuturor și este vizat de critici și analize. Acest fapt pune o presiune enormă pe examenul de bacalaureat și dă naștere unor noi forme false de raportare valorică care se aplică învățământului liceal românesc. Liceele și colegiile liceale sunt ierarhizate aproape strict prin raportare la rezultatele obținute la bacalaureat. Interesul directorilor se centrează în mare parte exclusiv asupra acestui examen cu consecințe care nu sunt întotdeauna benefice. Și asta nu pentru că și-au dorit sau nu sunt conștienți de realitate, ci datorită presiunii sociale și politice.

Introducerea unei supravegheri stricte și chiar implicarea, uneori, a unor instituții de securitate națională precum SRI-ul sau DNA-ul, au crescut suspiciunea și au adăugat profesorilor din învățământul preuniversitar o prezumtivă calitate infracțională. Principial, asupra profesorului care participă la organizarea și desfășurarea examenului planează voalat suspiciunea de infracționalitate, altfel nu se poate explica nivelul exagerat de securizare. În ciuda faptului că nivelul de răsplată financiară pentru responsabilitatea care i se impune este grotesc de disproporționat. Elevul este plasat și el în aceeași zonă a suspiciunii. Ciudat este că părinții, convinși psihologic de utopia beneficiului corectitudinii, acceptă să le fie tratați copii astfel, fiind și ei încadrați principial în categoria unor prezumtivi infractori. Ideea pe care se marșează este aceea că un elev valoros este protejat de un nivel ridicat de securizare împotriva fraudelor care i-ar face o nedreptate. E ca și cum am considera că toți oamenii ar trebui să locuiască într-o închisoare ca să se elimine din start posibilitatea unei infracțiuni. Securizarea este principiul care limitează drepturile mizând pe beneficiul destul de neclar al protejării. Asta arată, de fapt, neputința celor care organizează acest examen de a găsi soluții normale și firești, care să ofere o finalitate pozitivă.

La nivelul inspectoratelor școlare se acordă o importanță maximă metodologiilor și procedurilor elaborate pe marginea metodologiilor, uneori procedurile, care se întocmesc la nivel local, depășind și amplificând dincolo de lege prevederile din metodologiile elaborate de minister. Totul pe fondul unor temeri devenite patologice de a evita orice formă, cât de mică, de fraudare. Scopul este, aparent lăudabil, doar că această exagerare nu are niciun scop identificabil în tot ceea ce li se oferă mai apoi acestor copii care trec prin examenul de bacalaureat. Aceștia pot înțelege doar că, atunci când vrea, statul poate să impună, în anumite circumstanțe, un control maxim asupra lor. Dacă ar fi vorba de un real atașament la principiile valorice morale, atunci acest atașament ar trebui dovedit continuu. Altfel, bacalaureatul este doar o demonstrație de forță și control, un accident care trebuie cumva depășit.

Subiectele examenului de bacalaureat au avut și ele un caracter relativ de-a lungul anilor. Subiectele au fost mai complexe sau mai puțin dificile în funcție de ce s-a dorit să se demonstreze prin acest examen. În anii în care s-a dorit politic ca părinții să observe o anumită atenție care li se acordă în problemele pe care le au, subiectele au fost facile și procentul celor promovați la bacalaureat a fost, la modul general, mare. În anii în care politic trebuia scoasă în evidență o axare pe principiile meritocrației, în realitate falsă, nivelul de dificultate al subiectelor și securizarea au fost exagerate și, în consecință, procentul celor promovați a fost mic. Important este că din fiecare situație cineva a avut de profitat, făcând un titlu de glorie. Lipsa unei standardizări a evaluării, deși programe nenumărate există, face ca orice examen de interes național la nivelul preuniversitar să fie supus unei viziuni imprevizibile.

Cel care pierde cel mai mult este învățământul preuniversitar care își deturnează scopul. În loc să fie un prilej de deschidere a orizontului către lume și o clarificare a vocațiilor personale ale elevului, învățământul liceeal românesc se raportează valoric la un fals care nu are nimic în comun cu educația, cu integrarea socială și cu formarea profesională. Profesorii care au ghinionul (sau fericirea) să predea în liceu o disciplină inclusă în examenul de bacalaureat, preferă să facă o selecție drastică în clasa a XII-a, știindu-se faptul că elevii rămași corigenți nu se pot înscrie la sesiunea din vară a bacalaureatului. Cum sesiunea din toamnă se bucură de mai puțină atenție din partea societății și contează mai puțin la ierarhizarea valorică a școlilor, acești elevi își regăsesc șansa. Oricum, facultățile îi primesc și pe ei, în cele din urmă. Dar ajungem la un paradox, acela în care liceele își selectează riguros elevii care intră în sesiunea din vară a examenului la un așa nivel încât, spre exemplu, din numărul total care sunt înscriși în clasa a XII-a, doar 20, 50, 70 % sunt lăsați să participe la examen, restul fiind blocați de corigențe, sigur, meritate raportat la complexitatea subiectelor cu care se confruntă în vară. Participând doar cu cei buni, promovabilitatea unor licee ajunge deseori la 100%. Așa și prestigiul. Un adevăr care nu se recunoaște reprezintă faptul că elevii buni care se prezintă la examen și de pe urma cărora liceele își construiesc prestigiul, sunt meditați particular încă din clasele primare. La cât de încărcată este materia din programa de studiu și la cât de mari sunt cerințele examenelor, este aproape imposibil, la orele de clasă exclusiv, să se ajungă la mari performanțe.

Bacalaureatul va rămâne, probabil, pentru multă vreme un reper supraevaluat în mod disproporționat și un criteriu modelator negativ pentru învățământul românesc. Majoritatea statelor europene au diminuat importanța acestuia, găsind alte variante, ancorate în realitatea socială, de valorizare a educației. Dar cum la noi formalismul triumfalist primează, bacalaureatul va rămâne un examen absurd prin însăși faptul că, în realitate, nu are finalitate în educație.

Sursa foto: radioromaniaregional.ro

David Sorin

David Sorin

Sorin David a debutat in presă, în 1990, alături de Mario Balint și Daniel Botgros, în ziarul "Noi, tinerii". Masterat în jurnalism și e profesor la Colegiul Național Mircea Eliade din Reșița. A publicat un roman.

Nici un comentariu pana acum.

Fii primul care lasă un comentariu.

Comentarii

%d blogeri au apreciat: