Investitori? Care investitori? Investitori? Care investitori?
De mai mulţi ani încoace, prin România bântuie un mit. Un mit modern, postrevoluţionar, ancorat puternic în profunzimile unei realităţi mai întotdeauna defavoriza(n)te pentru... Investitori? Care investitori?

De mai mulţi ani încoace, prin România bântuie un mit. Un mit modern, postrevoluţionar, ancorat puternic în profunzimile unei realităţi mai întotdeauna defavoriza(n)te pentru noi: mitul investitorului străin. De ani de zile, politicienii, autorităţile, şefii administraţiilor, oamenii obişnuiţi şi, nu în ultimul rând, ziariştii, vorbesc despre investitorii străini într-un mod atât de izbăvitor, încât mai că-ţi dau lacrimile. Ei sunt lumina (şi de la Apus şi de la Răsărit), ei sunt Mesia, singurii care pot scoate această ţară din marasm, unicii capabili de a genera prosperitate şi progres, prin locuri de muncă gras plătite şi alte asemenea binefaceri. Destul de adevărat, până la un punct şi nimeni nu are nimic împotriva acestor teorii economice care au dat rezultate în alte părți, mai ales. „Investitorii n-au nici un interes, ei nu-şi iau halele sau facilităţile de producţie cu ei, nu ne cumpără ţara, ca apoi s-o vândă la bursă“ şi alte asemenea refrene ce constituie tot atâtea locuri comune, se aud cu o frecvenţă atât de des întâlnită. Atunci însă când investitorii străini – firme cunoscute, chiar celebre în bussines-ul mondial – jumulesc cu cinism statul, adică pe noi, lucrurile nu mai sunt în regulă. O cunoscută  bancă austriacă şi-a scos investiţia într-un timp record, la fel o altă societate austriacă, care a cumpãrat Petrom pe mai nimic. Producătorul francez al Daciei ar fi vrut, la un moment dat, să-şi finanţeze centrele de cercetare-dezvoltare pe bani româneşti, ca şi cum ar fi o companie autohtonă. O fabrică de arme israeliană ar fi vrut să cumpere Arsenal Reşiţa (uzină de armament), dar numai dacă primea comenzi publice de la Ministerul Apărării. Păi dacă armata avea nevoie de tunuri, lansa comenzi la Arsenal şi nu mai era nevoie de privatizare. De foarte multă vreme se suportă şi pe plan local fiţe peste fiţe din partea a tot felul de companii străine, pe care nu mai ştim pe unde să le gâdilăm să vină şi să investească la noi. Vin, discută, mănâncă, beau, se distrează, apoi îşi adună jucăriile (pe care nici nu le-au adus încă) şi se mută pe la alte administraţii. Unde o iau de la capăt. Nu înainte de a lansa fumigene că li s-a cerut şpagă, etc. Nu contest că există şi administraţii corupte, e o naivitate să nu ne gândim la asta. Dar, modelul e, uneori, cam aşa: vin, par extrem de serioşi, administraţia locală începe să cheltuie bani pe aducerea utilităţilor şi tot felul de amenajări, apoi se mută, ostentativ, în alte oraşe, unde chipurile, există teren, şi administraţia e mai deschisă. Dar nu prea fac nici acolo vreo  brânză. Paradoxul e că aceste companii se comportă în ţările lor ca nişte firme născute în economia de piaţă, dar când vin în România, se poartă de parcă ar fi oloage şi trebuie “trecute strada” de stat şi de comunităţile locale.

DB

 

 

Daniel Botgros

Daniel Botgros

Ziarist profesionist din 1990. Activitate jurnalistică la publicaţiile Tinerii, Timpul, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Sud-Vestul, Măsura, Ziua de Vest. Redactor la televiziunea Terra Sat, redactor şi realizator de emisiuni la Radio România Reşiţa, realizator de emisiuni la Banat TV. Activităţi în domeniul PR. Autor a patru volume, de proză, reportaj şi eseu și al unui volum de jurnalism. Studii de jurnalism şi comunicare.

%d blogeri au apreciat: