O nouă țară în Orientul Mijlociu O nouă țară în Orientul Mijlociu
Kurdistanul este o regiune bogată şi, relativ liniştită. Totuşi, nu trebuie uitat că 30 de milioane de oameni, din acea zonă, nu au Ţară!... O nouă țară în Orientul Mijlociu
Kurdistanul este o regiune bogată şi, relativ liniştită. Totuşi, nu trebuie uitat că 30 de milioane de oameni, din acea zonă, nu au Ţară! E un fel de… Har-Cov! Glumesc, desigur.  Kurzii şi istoria lor milenară se pot considera un exemplu al unui popor care a surpavieţuit de când se ştie în mijlocul unor elemente ostile care nu i-au permis niciodată să de unifice. Ei sunt nimeni alţii decât urmaşii direcţi ai mezilor, un mare popor nomad de origine şi cultură indo-europeană, foarte înrudit cu mult mai celebrii perşi. Mezii s-au instalat pe platoul Iranului în secolul am 9-lea înainte de Hristos, înainte ca acest podiş înalt să fie cucerit de către dinastiile persane.
 
Însă originea lor pare a fi cu mult mai veche. Descoperirile arheologice de pe teritoriile locuite neîntrerupt de către kurzi evidenţiază urme vechi de 8.000-12.000 de ani ale creşterii animalelor, practicării agriculturii şi meşteşugurilor avansate (războaie de ţesut, olărit, metalurgie şi chiar urbanizare arhaică).
În timp ce acest efort diplomatic dificil continuă la Geneva pentru a pune capăt războiului care a curmat deja viața a 270.000 de persoane și a strămutat jumătate din populația țării în cinci ani, kurzii sirieni — ținuți în afara procesului de negocieri — au proclamat joi o regiune federală în nordul Siriei, o măsură interpretată ca încă un pas spre autonomie.
Opoziția și regimul de la Damasc au respins la unison această ințiativă a kurzilor: Damascul a avertizat împotriva „oricărei atingeri la unitatea teritorială și a poporului sirian”, în timp ce opoziția a avertizat în legătură cu o „aventură fără niciun temei juridic”.
Actori-cheie în criza siriană, kurzii, care controlează acum 14% din teritoriul Siriei și trei sferturi din granița siriano-turcă, nu participă la discuțiile de la Geneva din cauza opoziției Turciei, care consideră PYD (Partidului kurd al Uniunii Democratice) drept „terorist” și se teme de repercusiuni asupra propriei comunități kurde.
Statele Unite au avertizat miercuri că nu vor recunoaște crearea de către grupările kurde din Siria a unei regiuni unificate și autonome în zonele pe care le controlează, scrie AFP. Peste 150 de reprezentanți ai părților kurde, arabe și asiriene s-au reunit miercuri la Rmeilane (nord-estul Siriei) și urmează să își încheie joi adunarea cu anunțul unui proiect de unificare a regiunilor sub controlul lor în nordul Siriei, au făcut cunoscut mai mult responsabili. Acest proiect de înscrie în cadrul unui model federal pentru întreaga Sirie, au precizat ei. Washingtonul i-a susținut și chiar i-a încurajat pe kurzii din regiune în lupta lor împotriva unui inamic comun, gruparea jihadistă Statul Islamic.
Departamentul de Stat a afirmat însă miercuri că nu va accepta dezmembrarea Siriei și că orice model de federalism trebuie să aibă la bază negocierile de la Geneva.
Cu excepția faptului că niciuna din părțile minorității kurde din Siria nu a fost invitată la tratative, astfel că acestea încearcă să creeze o regiune autonomă unificată.
Orice inițiativă vizând extinderea situației actuale privind autonomia ar provoca o reacție violentă a Turciei, neîncrezătoare în orice acțiune care ar putea încuraja veleitățile separatiste kurde în interiorul frontierelor sale.
Turcia respinge orice este legat de elementul etnic kurd, astfel încât interzice limba kurdă, iar kurzii sunt botezaţi „turci de munte”. În anul 1937, Turcia, Iranul şi Irakul semnează de comun acord o serie de măsuri punitive contra kurzilor. Cu o ambiţie incredibilă, kurzii nu se lasă şi se revoltă continuu începând cu anul 1970, iar după lovitura de stat militară din anul 1980, Turcia ocupă militar teritoriile kurde dinăuntrul graniţelor sale.
 
Kurzii se radicalizează şi mai mult, astfle că ia naştere o mişcare revoluţionară cu accese extremiste, celebrul PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan condus de către la fel de celebrul Abdullah Ocalan până în anul 1999, când acesta a fost capturat de către serviciile secrete turce. Din acel moment PKK-ul este condus de către Murat Karayilan. PKK-ul intensifică din anul 1984 până în prezent numărul atentatelor teroriste din Turcia, cărora autorităţile de la Ankara le răspund de fiecare dată prin represiuni din ce în ce mai violente şi mai lipsite de discriminare.
 
Dreptul de a-şi revorbi limba kurdă a fost recunoscut de Ankara de-abia din anul 1991, în timp ce în ultimii ani, un număr tot mai mare de deputaţi kurzi au pătruns în parlamentul turc. Kurzii din Iran au format între anii 1946-1946 Republica de la Mahabad, suprimată brutal de către armata iraniană, însă din acel moment până în prezent, politicienii din Teheran au ştiut să-şii apropie pe kurzi prin implementarea unui număr tot mai mare de reforme şi prin acordarea unor drepturi. În Irak lucrurile nu au stat la fel de bine.
 
În anul 1932, după sfârşitul mandatului britanic, arabii au refuzat orice revendicări kurde şi zdrobesc revoltele lor cu ajutorul aviaţiei britanice. Patru ani mai târziul, arabii irakieni îl expulzează pe liderul Mustafa Barzani, probabil cea mai emblematică personalitate kurdă din istoria modernă a acestui popor.
Prin 2004, dacă mai ţin eu bine minte, între Crăciun şi Revelion, cînd toată lumea era ocupată cu Santa Claus, kurzii din Iraq au depus la ONU documentele necesare recunoaşterii ca stat! Un deziderat mai vechi al acestui popor! Kurzii numără circa 30 de milioane de cetăţeni împărţiţi ca „minoritari” între patru ţări: Turcia, Iran, Iraq şi Siria. „Tratatul de la Sevres”, din 1920, la articolul 63 – anulat însă – făcea referire la o „autoguvernare locală”, în teritoriile „în care kurzii formau majoritatea”. O hartă a Kurdistanului, prezentată la Sevres, de delegaţia kurdă, extindea această zonă de „autoguvernare” de la Mediterana pînă în Golf! Ceea ce era absolut inaccetabil nu numai pentru marile puteri ale acelui moment – Franţa şi Marea Britanie – dar şi pentru alte ţări din zonă, aşa cum erau Turcia sau Siria.Trei ani mai tîrziu, marile puteri au renunţat la „autoguvernarea” kurdă!
Kurdistanul a mai avut “antecedente” de independenţă, în istorie. În mai 1919, Şeicul Mahmud Barzanji a cucerit oraşul Sulimania şi regiunea adiacentă, autoproclamîndu-se „humkudar” (rege) al „Kurdistanului”. Regatul său a supravieţuit numai două luni, fiind rapid desfiinţat de intervenţia trupelor britanice. La 14 septembrie 1922, însă, Marea Britanie l-a recunoscut drept primul rege al Kurdistanului, sub mandat britanic. Apoi, în 1923, guvernul de la Londra le-a acordat kurzilor autonomia. Din 1921, Iraqul devenise o monarhie, sub conducerea Regelui Faisal I (fostul camarad de arme al legendarului Lawrence al Arabiei). Revoltele kurde nu au încetat însă. Cel de-al doilea război mondial modifică din nou echilibrul geo-strategic. În nord-vest apare – sub tutelă şi cu asistenţă sovietică – „Republica Mahabad”, la 22 ianuarie 1946. Abandonat de sovietici, însă, Mahabadul s-a dizolvat un an mai tîrziu (1947). După ani de lupte sîngeroase fratricide, între cei doi lideri importanţi, Barzani şi Talabani, în martie 1970, este semnat un acord istoric, pe patru ani, prin care Bagdadul acordă autonomie kurzilor, precum şi dreptul de a-şi alege dintre ei guvernatorul. În zona autonomă kurdă, limba kurzilor devenea limba oficială, alături de arabă. Vicepreşedinte al Iraqului urma să fie numit un kurd, iar unităţile de mercenari ale lui Talabani urmau să fie desfiinţate. S-a decis crearea a trei „guvernorate” – Dohuk, Erbil şi Sulimania – care urmau să se bucure de autonomie lărgită. Zonei Kirkuk, foarte bogată în petrol, nu i se acordă autonomia, dat fiind existenţa a numeroase „sectoare etnice” – printre care foarte mulţi „non-kurzi”, aşa cum era populaţia turkmenă, dar primeşte “statut special”. În iulie 2005, Mullah Bakhtiyar – membru al Uniunii Patriotice din Kurdistan – a prezentat o hartă a „Marelui Kurdistan”. Harta din 2005 include: Mossul, Tall Afar (care cuprinde doar 5% kurzi şi 75% turkmeni), Sindjar, cea mai mare parte a platoului Djezire, Kirkuk, Tyz Kurmatu (populat de turkmeni), trece peste Baqubah, la 15 km de Bagdad şi coboară la sud-est de Jassan şi Basra, pînă la graniţa cu Iranul. Inălţimile muntelui Hamrin formează graniţa de nord dintre kurzi şi arabi. Unii kurzi „fundamentalişti” afirmă că Saladin (Salah Eddine) – născut la Tikrit (la sud de Muntele Hamrin) – constituie „dovada” că şi oraşul natal al lui Saddam, considerat fieful sunniţilor, ar fi tot „kurd”! Ceea ce, trebuie să recunosc, se cheamă TUPEU MAXIM!
mb
Mario Balint

Mario Balint

Ziarist profesionist din 1990. Jurnalist, analist şi consultant de securitate. Activităţi jurnalistice în presa scrisă, televiziune, radio. Fondator de publicaţii, realizator de emisiuni. De peste 20 de ani, corespondent de război. Corespondent special al Radio România Actualităţi. În prezent, redactor şef la Radio România Reşiţa. Autor a 16 volume de proză, reportaj, fotografie şi eseu. Studii de jurnalism şi securitate.

%d blogeri au apreciat: