Întreprinderea socială – modelul economic salvator pentru categoriile defavorizate? Întreprinderea socială – modelul economic salvator pentru categoriile defavorizate?
Politicile sociale moderne dar şi caracteristicile economiei mondiale, pe lângă beneficiile evidente, au dus la o serie de probleme şi dificultăţi greu de adresat... Întreprinderea socială – modelul economic salvator pentru categoriile defavorizate?

Politicile sociale moderne dar şi caracteristicile economiei mondiale, pe lângă beneficiile evidente, au dus la o serie de probleme şi dificultăţi greu de adresat şi combătut, mai ales în rândul categoriilor sociale dezavantajate ale unei societăţi. Pe de o parte, politicile sociale elaborate cu scopul de a ameliora situaţia unor categorii sociale vulnerabile se axează într-o proporţie semnificativă pe acordarea de ajutoare sociale în formă financiară sau pe acordarea de alimente de bază. Aceste măsuri duc la o serie de probleme complexe, cea mai evidentă fiind aceea că beneficiarii devin dependenţi de aceste ajutoare. Problema statutului de asistat devine limpede atunci când diverse fluctuaţii macroeconomice sau crize financiare lovesc un stat, obligându-l astfel la reduceri drastice ale bugetului dedicat acestor categorii sociale. Mai mult, aceste ajutoare financiare pot face adesea obiectul tentativelor de fraudă, numeroase persoane perfect apte de muncă “fabricându-şi” acte ce demonstrează incapacitatea de muncă şi, deci, impunere unei pensii de boală, spre exemplu. De cealaltă parte, modelul convenţional al dezvolării internaţionale, ce subscrie principiilor modelului economic de tip neoliberal, consideră funcţionalitatea pieţei libere şi a comerţului liber drept garantul indubitabil al bunăstării sociale şi implicit al acestor categorii vulnerabile. Disparităţile sociale grave şi inegalitatea socială stau să contrazică acest raţionament neoliberal.

Având în vedere aceste aspecte, dar nu numai, dorinţa de a căuta o aşa zisă cale de mijloc, sau o a “treia cale” a apărut natural. Fără să existe un consens sau o teorie universală pentru aceste iniţiative, ele pot fi, totuşi, numite “economie socială de piaţă” (Guogis, 2011), sau doar “economie socială”(Cace, Cace, Cojocaru, Sfetcu, 2013). Astfel  de idei şi de principii nu sunt noi, existând încă din secolul XIX, însă forma actualizată şi contextualizată problemelor tipice secolului XXI începe să stârnească tot mai mult interes în rândul mediului academic, dar se bucură de atenţie şi din partea sectoarelor public şi privat. În termeni foarte generali, economia socială îşi propune să amelioreze şi să rezolve probleme sociale folosindu-se de mecanismele şi uneltele pieţei libere, derivând o parte sau întreg venitul obţinut către categoriile sociale dezavantajate precum foşti deţinuţi, grupuri etnice marginalizate, persoane cu handicap, persoane suferind de afecţiuni psihice minore sau persoane fără adăpost. De asemenea, economia socială vizează crearea unui punct de legătură între problemele sociale şi practicile de tip capitalist (Massetti, 2012). Lucrarea de faţă are ca obiect de cercetare o ramură nouă şi încă puţin cunoscută, mai ales în România, a economiei sociale şi anume antreprenoriatul social şi întreprinderea socială. Pentru a determina în mod elocvent ce este întreprinderea socială, lucrarea îşi propune, examinând literatura de specialitate, să găsească o definiţie potrivită şi funcţională, dar mai ales să stabilească principiile, valorile şi ideile ce stau la baza unor astfel de iniţiative. O proporţie semnificativă a materialelor disponibile pe acest subiect caută să explice ce este antreprenoriatul social plecând de la premise instituţionale şi legislative şi omiţând în bună măsură caracterul ideologic al unor astfel de iniţiative sociale. Acest fundament ideatic este esenţial deoarece acesta reprezintă una din principalele deosebiri faţă de antreprenoriatul convenţional ce urmăreşte să-şi maximizeze profitul, cu toate că şi numeroase companii de anvergură derulează programe sociale. Autorul consideră că stabilirea unor principii şi viziuni caracteristice antreprenoriatului social ajută la o mai bună înţelegere a acestui tip de iniţiativă. Deoarece aceasta prevede venituri în general mici, iar aceste venituri sunt direcţionate în mod democratic şi transparent către unele grupuri sociale, motivaţia pentru realizarea unei astfel de afaceri poate veni din spirit civic, interes pentru problemele stringente ale societăţii şi chiar compasiune şi empatie (Miller, Grimes, Mcmullen, Vogus, 2012). Pentru o precizie sporită, stabilirea acestor principii se va face şi în contrast cu practicile caracteristice întreprinderilor şi corporaţiilor convenţionale. Punerea acestor valori în practică poate însemna un pas timid din partea mediului economic de a se îndepărta de teoria lui Adam Smith ce consideră omul ca fiind egoist şi condus doar de propriul interes. Potrivit lui Teasdale (2011), dificultățile cu care se confruntă unii antreprenori sociali sporesc ideea că etica joacă un rol important în cadrul întreprinderilor sociale. După ce au fost stabilite valorile economiei sociale, se va trece la examinarea unor exemple concrete de întreprinderi sociale din jurul lumii. Tot în acest subcapitol se va discuta şi despre diverse modele europene de economie socială. Pe baza acestei cercetări, autorul propune o listă cu avantajele antreprenoriatului social precum şi cu diverse dezavantaje, vulnerabilităţi şi riscuri. Ultimul subcapitol ia în calcul apariţia întreprinderilor sociale în România, urmărind dezbaterea legislativă de la nivel guvernamental pe acest subiect dar şi stabilind ce perspective are antreprenoriatul social în România.

Definirea conceptului de întreprindere socială şi de economie socială nu este deloc o sarcină facilă, definiţiile elaborate fie de cercetători fie de instituţii fiind diferite  atât ca nuanţă, cât şi ca substanţă. Unii autori (Defourny, Nyssens, 2006, apud Toledano, 2011) consideră economia socială ca fiind: „activitatea economică ce are ca scop susţinerea unor anumite comunităţi sau grupuri sociale”. O definiţie mai precisă dar similară (Miller, Grimes, Mcmullen, Vogus, 2012; Teasdale, 2011) spune că „economia socială presupune rezolvarea unor probleme sociale cu ajutorul metodelor caracteristice economiei de piaţă”. Aşadar, probleme ca foametea, sărăcia sau educaţia sunt combătute prin intermediul unor tactici şi strategii tipice mediului de afaceri (Smith, Cronley, Barr, 2012). Mai precis, veniturile (o parte din acestea sau chiar toate) obţinute de o întreprindere socială sunt reinvestite cu scopul de a rezolva o anumită problemă socială (Department for Trade and Industry, 2002, apud Teasdale, 2011). Aceste metode şi practici sunt implementate în multe cazuri de fundaţii, asociaţii şi organizaţii non-profit ce implementează strategii pentru profit (for-profit) pentru a-şi atinge scopurile sociale (Smith et al., 2012). Această practică nu se află în conflict cu natura non-profit a organizaţiei, deoarece veniturile sunt redistribuite către grupuri sociale defavorizate, această strategie fiind menită să funcţioneze ca o alternativă la donaţii, acţiuni caritabile şi generozitate filantropică, deoarece acestea din urmă nu reprezintă venituri constante şi pot fluctua. Aşadar, întreprinderea socială se află la intersecţia dintre etică (dorinţa de a ajuta pe alţii), business (schimburile de valori, vânzarea unor produse, strategiile tipice mediului de afaceri) şi acţiune socială (modul practic în care problemele sociale sunt adresate) (Massetti, 2012). Cu toate că există un  relativ consens când vine vorba de aceste definiţii generale, există şi păreri ce susţin că întreprinderile sociale sunt întreprinderi convenţionale ce ţin cont de unele probleme sociale (Baron, 2005, apud Dacin, Dacin, Matear, 2010) sau care derulează acţiuni filantropice (Reis, Clohesy, apud Dacin et al., 2010). Această definiţie nu se susţine deoarece nu e relevantă doar preocuparea pentru unele probleme sociale sau oferirea de donaţii, ci şi ca acţiunile economice derulate de întreprindere să fie etice şi sustenabile. Spre exemplu, producătorul de ţigări Philip Morris derulează o campanie destinată celor care doresc să renunţe la fumat chiar pe site-ul  oficial al companiei (Massetti, 2012).

Pe lângă definirea întreprinderii sociale este importantă şi o clasificare, deoarece, în funcţie de cadrul legislativ, pot exista mai multe tipuri de întreprinderi sociale, şi anume: cooperative de muncă, societăţi mutuale, unităţi protejate autorizate sau întreprinderi sociale de incluziune pe piaţa muncii (Toledano, 2011; Orhei, Bibu, Joop, 2012). Întreprinderea socială de incluziune pe piaţa muncii (WISE) este cea mai relevantă pentru studiul în cauză. Acest tip de întreprindere, deşi dificil de pus în practică, reprezintă o soluţie viabilă pentru grupurile sociale defavorizate (foşti deţinuţi, persoane fără adăpost, comunitatea romă, persoane cu handicap, etc.), oferindu-le un loc de muncă ce se pliază pe nivelul de pregătire şi pe capacităţile de muncă ale acestora, iar veniturile sunt redirecţionate tot către aceştia. Pentru o delimitare precisă a întreprinderilor sociale de cele convenţionale, subcapitolul ce urmează se va axa pe identificarea principiilor etice, valorilor şi a ideilor ce stau la baza întreprinderilor sociale şi a economiei sociale în general.

În încercarea de a întelege modul în care iau naştere politicile sociale sau economice precum şi comportamentul actorilor economici şi politici e nevoie de studierea substratului ideologic. În cazul ştiinţelor economice, acestea au fost influenţate decisiv de gândirea unor autori precum Adam Smith, David Ricardo, Thomas Malthus sau John Maynard Keynes. Deşi Adam Smith vorbea de omul moral în lucrarea sa “The Theory of Moral Sentiments”, economia actuală e mult mai aproape de omul economic raţional şi egoist descris în lucrarea sa de căpătâi, “The Whealth of Nations” (Smith în Toledano, 2011). În consecinţă, economia modernă urmează, în esenţă, maximizarea profitului, îndepărtându-se considerabil de nevoile materiale şi spirituale autentice ale omului, în schimb satisfăcându-i doar dorinţele (Guogis, 2011). Aceste dorinţe sunt influenţate decisiv de normele şi valorile culturale fluctuante ale unei societăţi. Prin urmare, multe studii economice şi psihologice asupra antreprenoriatului s-au focusat pe acest calcul raţional privind maximizarea veniturilor în scopuri personale ale antreprenorilor. Conform acestui calcul, dacă pierderile personale sunt mai mari decât veniturile, atunci individul nu va acţiona într-o anume direcţie. În cazul antreprenoriatului social, chiar dacă nu poate fi vorba de recompense pecuniare considerabile, unele studii consideră că tot un motiv egoist stă în spatele iniţierii unei astfel de afaceri. Acest motiv poate fi dobândirea de statut social sau dorinţa de a avea succes (McClelland,Winter, Winter, 1969, apud Miller et al., 2012). Deşi o anumită motivaţie de ordin personal este de netăgăduit, aceasta se poate dovedi insuficientă atunci când se încearcă explicarea unor iniţiative etice şi sociale de anvergură (Miller et al., 2012). În primul rând, antreprenoriatul social funcţionează mai mult în baza unei perspective fenomenologice asupra lumii. Această perspectivă respinge viziunea obiectivă, pozitivistă  ce proclamă o singură realitate obiectivă şi caută să explice legile imuabile ce guvernează universul. În schimb, fenomenologia consideră percepţia umană ca fiind subiectivă şi diferită pentru fiecare individ în parte. Pe baza acestei gândiri, intuiţile şi trăirile finţelor umane sunt validate şi acceptate ca fiind “reale” (Toledano, 2011). Mai mult, spre deosebire de gândirea obiectivă ce vede omul doar un rezultal al mediului său exterior, fenomenologia consideră omul ca fiind actor principal şi co-creator al realităţii sale. Acest climat poate duce la consolidarea legăturilor dintre antreprenori ghidaţi de valori similare dar şi la o relaţie mai onestă şi deschisă cu acele grupuri sociale defavorizate. În al doilea rând, teoria interesului propriu nu poate explica numărul imens de ONG-uri activând în domenii sociale şi umanitare, coeziunea oamenilor la nivel naţional şi internaţional în cazul unor tragedii sau protestele ample ale societăţii civile ce abundă pe tot Globul. În al treilea rând, studiile sociologice şi psihologice arată rolul foarte important pe care îl are compasiunea în cadrul întreprinderilor sociale (Miller et al.,2012; Afuah, Tucci, 2012). Departe de a fi doar un termen abstract, compasiunea s-a dovedit a fi un important factor motivator, proactiv şi prosocial. Compasiunea şi empatia pot duce la o mai bună înțelegere a problemelor complexe cu care se confruntă unele categorii sociale, precum şi unele iniţiative ce ţin cont de aceste probleme (Toledano, 2011; Miller et al.,2012; Afuah, Tucci, 2012). În ultimul rând, după cum vom vedea în următoarele subcapitole, unele dificultăţi reale cu care s-au confruntat unii antreprenori nu i-a făcut pe aceştia să renunţe la ţelurile iniţiale, aceştia continuându-şi activităţile. Concluzionând, există exemple elocvente ce arată că nu doar veniturile personale sunt urmărite atunci când se pun bazele unei întreprinderi sociale. Valorile ce ar trebui, deci, să ghideze înfiinţarea unei întreprinderi sociale sunt compasiunea, un simţ civic bine dezvoltat, responsabilitatea socială şi dorinţa dezinteresată pentru bine general. Acest set de valori, pe care îl împărtăşesc deja numeroase asociaţii şi fundaţii, ar putea însemna o progresie faţă de modul convenţional de a conduce o afacere şi de a privi economia.

Modele şi exemple de întreprinderi sociale

Datorită experienţei şi  succesului în implementarea unor întreprinderi sociale, se pot distinge trei modele de antreprenoriat social: modelul britanic, modelul italian şi modelul francez (Orhei et al., 2012; Sandu, 2013). În cazul Marii Britanii, guvernul britanic şi-a declarat susţinerea faţă de întreprinderile sociale, definind clar conceptul de antreprenoriat social încă din 2002. De altfel, acest model poate fi caracterizat de susţinere guvernamentală şi stabilitate. În cazul Italiei, acest concept este legiferat încă din 1991, iar din 2005 există o bază juridică pentru întreprinderile sociale. În Franţa, întreprinderile sociale sunt împărţite în mai multe categorii, şi anume cooperativele, societăţile de ajutor reciproc, fundaţiile şi societăţiile comerciale de utilitate socială. Proiecte de lege vizând economia socială datează în Franţa încă din anul 1981 (Sandu, 2013).

Deşi tipologia întreprinderilor sociale variază în funcţie de ţară, anvergură şi scopul social urmărit, unele întreprinderi sociale de succes pot funcţiona ca model de inspiraţie pentru antreprenori. Există companii ce urmăresc o anumită misiune socială, sau luptă prentru o cauză folosind o parte din venituri pentru obiectivul social respectiv. Un astfel de exemplu este Tom’s Shoes, o întreprindere ce produce încălţăminte. La fiecare pereche vândută aceştia oferă gratuit o pereche unor persoane ce nu îşi permit achiziţionarea de încălţăminte (Massetti, 2012). Alt exemplu este compania indiană Rugmark, producătoare de covoare. Aceştia pledează pentru ferirea copiilor de munca infantilă, practică des întâlnită în industria covoarelor din India (Dacin et al., 2010). Întreprinderile sociale de tip WISE sunt şi ele destul de des întâlnite. Un exemplu demn de menţionat în acest sens este Greyston Bakery din Statele Unite ale Americii. Această companie este activă încă din 1982, iar politica firmei este de a angaja persoane cărora le este foarte dificil să-şi găsească un loc de muncă, precum foşti deţinuţi sau persoane fără adăpost. Veniturile realizate de companie sunt folosite pentru a asigura chirii la preţuri minine, dar şi pentru a întreţine un centru medical destinat persoanelor afectate de virusul HIV (Dacin et al., 2010; Massetti, 2012). Dry Cleaning Works din Marea Britanie este un alt exemplu relevant. Această firmă a angajat doar persoane fără adăpost, asigurându-le acestora un venit lunar, deşi întreprinderea, din cauza recesiunii şi a taxelor mărite, nu producea profit. Singura soluţie în acest caz ar fi fost să reducă din personal, însă cum acest lucru ar fi contrastat cu misiunea întreprinderii, până la urmă angajaţii au putut să-şi păstreze locurile de muncă (Teasdale, 2011). Şi în România există întreprinderi sociale. Un exemplu de succes este Centrul de Integrare Socioprofesională de la Bucova, judeţul Timiş. Beneficiarii acestui centru sunt persoanele fără adăpost. Acestea muncesc terenul agricol şi se bucură de diverse beneficii, precum adăpost, servicii medicale, dar şi activităţi de consiliere (Federaţia Caritas, 2010).

Avantaje

  • Posibilitatea de incluziune şi coeziune socială. Aceasta este o oportunitate importantă pentru grupurile sociale marginalizate. Acestea îşi pot găsi de lucru în condiţii pliate pe capacităţile lor, pot beneficia de consiliere, au posibilitatea de a socializa şi chiar de a se integra mai apoi total în societate.

  • Dezvoltarea unei economii sustenabile. Având în vedere definiţiile de mai sus, întreprinderile sociale derulează activităţi ce nu pun în pericol mediul înconjurător şi nu exploatează angajaţii, oferindu-le şansa la un trai onest.

  • Posibilitatea de a pune în practică idei creative. Implementarea unei întreprinderi sociale nu este sub nicio formă o sarcină simplă, însă antreprenorii pot da dovadă de idei ingenioase pentru a promova compania şi pentru a aduce beneficii întregii societăţi. De asemenea, datorită procesului decizional transparent şi democratic, lipsit de ierarhizări rigide, antreprenorii pot lucra în colaborare cu alte fundaţii şi asociaţii într-un mod deschis, responsabil şi onest.

Dezavantaje, riscuri

  • Lipsa experienţiei şi a cunoştinţelor necesare.  Această lipsă de experienţă, în ciuda unor intenţii bune, poate duce la venituri reduse (Smith, et al., 2012). Această problemă poate afecta decisiv bunul mers al unei întreprinderi sociale deoarece acestea trebuie să se autosusţină, altfel nu există diferenţe între aceste cooperative şi ONG-uri ce se bucură de finanţare.

  • Incapacitatea angajaţilor de a face faţă cerinţelor. Aceasta este una din  cele mai mari probleme, deoarece integrarea unei persoane fără adăpost, spre exemplu, este un proces complex.. Mai mult, acestor persoane le lipseşte de cele mai multe ori conduita necesară prestării unor servicii şi doar prin bunăvoinţa clienţilor şi a înţelegerii de care dau dovadă aceştia pot desfășura serviciile (Teasdale, 2011).

  • Competiţia cu întreprinderile convenţionale. Este evident faptul că o întreprindere socială nu poate produce un profit comparabil cu cel realizat de o companie obişnuită, în consecinţă existând din nou riscul ca întreprinderea să nu se poată autosusţine.

  • Înfinţarea unei întreprinderi sociale doar pentru scutirea de taxe. Această situaţie se poate întâlni în România, unde există scutiri de taxe pentru cei ce angajează persoane din rândul unor grupuri sociale dezavantajate. Astfel, multe cooperative de muncă există doar în teorie (Orhei et al., 2012).

Apariţia şi dezvoltarea economiei sociale în România a fost afectată în sens negativ de regimul comunist (Orhei et al., 2012; Cace et al., 2013). Deşi cooperativele de muncă au jucat un rol esenţial în cadrul regimului Ceauşescu, acestea erau controlate de stat. După 1989, rolul societăţii civile a început să crească continuu, numărul ONG-urilor apărute fiind unul considerabil. Tot după 1989 au apărut şi primele iniţiative de a crea o bază legală pentru întreprinderile sociale. O formă de întreprindere socială reglementată în România poartă numele de unitate autorizată protejată. În aceste companii, 30% din angajaţi trebuie să fie persoane cu dizabilităţi, iar în cazul în care veniturile companiei sunt reinvestite, acestea se bucură de scutiri de taxe. Bazele de date indică la momentul actual 476 de astfel de unităţi autorizate protejate (Orhei et al., 2012; Cace et al., 2013).

Pe lângă acest tip de întreprindere socială, se au în vedere şi alte măsuri ce vizează grupurile de persoane vulnerabile. Astfel, în cadrul Planului Naţional de Reformă 2011-2013 se stipulează faptul că se doreşte crearea bazei legale pentru facilitarea accesului pe piaţa muncii a grupurilor sociale vulnerabile (Cace et al., 2013). Această bază legală a luat forma unui proiect de lege privind economia socială în 2012. Proiectul de lege a fost adoptat de Guvern la sfârşitul lui 2013 iar apoi a fost trimis spre dezbatere şi aprobare către Parlament. Această lege defineşte economia socială ca „parte a sectorului economic, organizată independent de sectorul public, al cărei scop este să servească interesul general al comunităţii, creşterea gradului de ocupare a persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile şi producerea de bunuri şi/sau prestarea de servicii” (Lege, 2013). Economia socială are ca scop „contribuţia la consolidarea coeziunii sociale, dezvoltarea comunităţii locale, crearea de locuri de muncă, implicarea persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile în activităţi economice facilitând accesul acestora la resursele şi serviciile comunităţii” (Lege, 2013). Întreprinderea socială este definită ca „orice entitate juridică de drept privat care desfăşoară activităţi în domeniul economiei sociale”, iar ca întreprinderi sociale, sunt recunoscute următoarele: societăţile cooperative de gradul 1; cooperativele de credit; asociaţiile şi fundaţiile; casele de ajutor reciproc ale salariaţilor;

casele de ajutor reciproc ale pensionarilor; orice alte categorii de persoane juridice. (Lege, 2013).

            Aşadar, definiţia economiei sociale se află în concordanţă cu definiţiile oferite de o parte importantă a cercetătorilor în domeniu şi are ca rezultat clarificarea şi consolidarea acestui domeniu în România. De asemenea, economia socială se bucură de un însemnat potenţial de dezvoltare şi datorită fondurilor europene ce pot fi accesate pentru înfiinţarea unei întreprinderi sociale. Aceste fonduri intră sub tutela Programului Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (Cace et al., 2013) , iar în acest fel se elimină eventualele probleme cauzate de lipsa unui investitor.

            Economia socială poate însemna o soluţie potrivită şi echilibrată în special pentru grupurile sociale dezavantajate cât şi pentru potenţialii antreprenori ce sunt preocupaţi de necesităţile şi lipsurile societăţii în care trăiesc. Prin intermediul întreprinderilor sociale, unii membri ai grupurilor dezavantajate se pot integra din punct de vedere socio-profesional, având la dispoziţie un mediu calibrat la capacităţile lor de muncă dar şi un loc în care pot socializa şi pot scăpa de anatema statutului de asistat. Aceste tipuri de iniţiative sunt racordate la unele valori morale, precum compasiunea, empatia, interesul pentru cei din jur, responsabilitatea şi altruismul. Diversele exemple prezentate în cadrul acestei lucrări dovedesc faptul că întreprinderile sociale sunt viabile, însă doar în măsura în care antreprenorii sunt dispuşi să înveţe lucruri noi, să colaboreze armonios şi să persevereze. De asemenea, e nevoie şi de o bază instituţională pentru toate aceste măsuri, iar legile emise trebuie să fie formulate în aşa fel încât să faciliteze implementarea unei întreprinderi sociale. Lucrarea de faţă şi-a propus să definească economia socială, să argumenteze faptul că aceasta poate reprezenta o gândire orientată spre ceilalţi, dar şi să prezinte o scurtă listă a punctelor tari şi a punctelor slabe.

            Economia socială, cel puţin la nivel ideatic, poate salva categoriile defavorizate atât de autoproclamata amoralitate a economiei de piaţă cât şi de lentoarea şi nepăsarea statului.

vb

Vlad Botgros

Vlad Botgros

Doctorand în științe politice în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Licențiat în relații internaționale și masterat în dezvoltare internațională. Colaborare pe politică externă cu Centrul pentru Promovarea Culturii de Securitate. Articole științifice publicate în Political Studies Forum. .Apariții în diverse reviste literare și antologii de poezie naționale și internaționale. Activități de copywriting și proofreading. Arii de interes: ideologii politice, post-modernism/post-structuralism, analiză de discurs, studii culturale, teorie critică.

%d blogeri au apreciat: