Keynes și Friedman Keynes și Friedman
Nici nu vă puteţi imagina cît e de frustrant, să te trezeşti dimineaţa, departe de casă, să porneşti televizorul cu programe româneşti şi să... Keynes și Friedman

Nici nu vă puteţi imagina cît e de frustrant, să te trezeşti dimineaţa, departe de casă, să porneşti televizorul cu programe româneşti şi să asişti neputincios la crizele de isterie din ţară! Haosul şi destructurarea societăţii româneşti par fără întoarcere. Din nefericire! De fapt, dacă aveţi curiozitatea să citiţi, în urmă cu 30 de ani, în perioada monarhiei, Afganistanul arăta aproape la fel ca România! 30 de ani de război au transformat total şi ţara şi oamenii, dar nu i-au şters de pe faţa pămîntului. Cei care plâng cu lacrimi de crocodil că România va dispărea ca ţară, ei bine, au exemplul de mai sus, că Harta va rămîne aceeaşi, chiar dacă poporul va fi populaţie. Din fericire! Sentimentele confuze te năpădesc pentru că ştii că tot acest haos te afectează direct fără să poţi mişca un deget să te opui! Dacă facem abstracţie de faptul că suntem cetăţeni ai ţării numite România, şi privim, ca profesionişti, la fenomenele „inexplicabile” care o bântuie, apele devin mult mai clare, uneori chiar amuzante! Ca să folosesc, din nou, o comparaţie „foarte plastică” şi vulgară, am să întreb: ce faceţi când vreţi să vă bucuraţi soţia şi nu vreţi ca vecinii să audă cum scârţâie canapeaua cadou de nuntă, acum 20 de ani? Daţi muzica la maxim! Vecinii vor fi foarte ocupaţi să analizeze şi să comenteze apucăturile dumneavoastră de mahala, calitatea muzicii ascultate, calitatea înregistrării, locurile ocupate de piese în diferite topuri. Nu vor sufla o vorbuliţă despre „activităţile lucrative” ce stau în spatele acestui gest, despre care habar nu au, pentru că nici un geamăt nu le trece pe la ureche! La fel stau lucrurile şi cu Românica! Bruiajul permanent creat de scandalurile politice, de indecizia guvernamentală, de nemulţumirea populară, acoperă, de fapt, activităţi economice clare, coerente şi profitabile, evident, pentru un mic grup de „băieţi deştepţi” care, probabil, nici nu se află în România! Din fericire, pe piaţă există informaţii destule referitoare la acest grup, sau aceste grupuri, care acţionează în întreaga lume în beneficiul prorpiilor interese. Din nefericire, o mare parte din clasa politică din România este subjugată, într-un fel sau altul, de aceste grupuri!

Nu ştiu dacă raţionamentul meu este 100% adevărat, el bazându-se exclusiv pe surse deschise pe care le-am exploatat jurnalistic, însă am convingerea că nu greşesc foarte mult! Prin 1994 scriam că România se întreaptă spre o societate de tip latino-american, caracterizată de decalaje sociale enorme, o destructurare a statului şi imposibilitatea acestuia de a mai asigura siguranţa propriilor cetăţeni, şi diverşi „investitori strategici” care-şi fac de cap şi transferă averi fabuloase pe fundalul acestei depersonalizări statale, în numele pieţei libere. Semnalele erau evidente încă de atunci, deşi conducerea social-democrată a ţării încerca să acopere cît mai bine aceste evidenţe. În 2009, scriam şi susţineam în mod public, la diferite emisiuni de televiziune, că adevărata bătălie care se dă în România (pe fundalul unui război neconvenţional şi asimetric declanşat împotriva ţării în 1989 şi despre care am scris de nenumărate ori în ultimii 13 ani!) acestor vremuri este cel între adepţii a două şcoli de gîndire: Keynes şi Friedman! Sau între „capitalismul social” şi „şcoala de la Chicago”! Larg răspândite în Europa conservatoare şi retrogradă, principiile lui Keynes par naturale şi fireşti. Scăpate din hăţurile gândirii planificate, teoriile Şcolii de la Chicago propăvăduiesc libera concurenţă totală şi statul minimal. Friedman este un adevărat Darwin al economiei mondiale, care vorbeşte despre supravieţuire şi evoluţia celui mai puternic şi dispariţia firească şi naturală a celor slabi! Această adevărată revoluţie în conceptul economic nu poate fi cu adevărat implementată în absenţa haosului şi terorii care să macine, până la spulberare, pârghiile de control şi echilibru ale statului social keynesian. Experimentat cu succes în „triunghiul de aur al Americii de Sud”, Chile, Argentina, dar şi în Polonia guvernului „Solidarităţii” sau în Rusia lui Elţîn, modelul economic al Şcolii de la Chicago a atins apogeul în perioada mandatului preşedintelui american G.W. Bush şi al neoconservatorilor, când, în afară de Iraq, sistemul a început să fie implementat în unele ţări partenere din Europa şi chiar în SUA, după dezastrul provocat de Katrina! Uman vorbind, din fericire, alegerile au fost cîştigate de Obama, care are altă viziune economică, democrat fiind! Din nefericire, darwinian vorbind, această „specie” de capitalişti, născuţi prădători, agili, hiperactivi, nu a fost „distrusă”! Ea s-a adaptat rapid noilor circumstanţe, s-a mutat pe alte pieţe, continuînd să supravieţuiască foarte bine.

România nu face excepţie! Aici, bătălia e mult mai simplă: statul nu are resursele şi nici forţa de a se opune unui astfel de atac de tip velociraptor, pregătit cu mult timp înainte şi lăsat în rezervă, aşa cum hoitarii îşi îngroapă, uneori, putreziciunile, pentru a le devora în momente de restrişte, la concurenţă cu viermii, ce-i drept! Fără industrie proprie şi fără un sistem bancar propriu ţara noastră se poate declara „colonie”.

Din fericire, se spune despre români că au genă de supravieţuitori. Incertitudinea ca mod de viaţă, descoperită de aroganta Europă, pare a face parte din chiar fiinţa noastră! Să nu ne facem iluzii că Romania ar fi foarte diferită acum faţă de mult lăudata perioadă interbelică. Au existat şi atunci, tunuri imobiliare, samsari de camarilă regală, similare camarilelor domneşti sau fanariote din perioada medievală. Acest fenomen, l-am regăsit descris şi de publicistul interbelic M. Dragomir, teribil de actual: „S-a furat şi se fură. Cartiere întregi de vile şi palate au ieşit ca din pământ. Totul se transformă, nimic nu se pierde; iar în virtutea acestui principiu universal, bugetul statului, avuţia publică, s-a tot transformat încât astăzi funcţionarii nu mai pot fi plătiţi pentru că transferul de bunuri din patrimoniul public în patrimoniul bandei organizate s-a operat în total. Şi aceasta în timp ce în întreaga ţară se fac mii de concedieri la industriile particulare şi ale statului. De la început se observă agitaţii printre muncitorii concediaţi în primul rînd deoarece concedierile se fac anapoda de cele mai multe ori la dispreţul celor mai elementare legi ca să nu mai pomenim de legile umanităţii”. („Însemnări asupra laşităţii colective”, Gazeta Municipală, an II, nr. 55, 5 februarie 1933).

Aşadar, ca să rezum: doar schimbând sistemul se poate crea confortul nostru propriu. Cel puţin aici, în România! Haosul dirijat de astăzi, cu bulibăşeala sistemului, atomizarea învăţămîntului şi insalubrizarea deliberată a sistemului sanitar, se datorează asimilării statului (mic şi slab, gata să fie înecat în cadă!) de către găşti, triburi sau frăţii naţionale care îşi se luptă între ele pentru împarţirea României, puterii şi influenţei, undeva deasupra simplilor trăitori, spectatori nevolnici ce privesc ca viţeii la poarta nouă, înjurând, eventual, boul aflat în rolul principal al acestui spectacol al neputinţei!

Sursa foto: larsback.wordpress.com

Mario Balint

Mario Balint

Ziarist profesionist din 1990. Jurnalist, analist şi consultant de securitate. Activităţi jurnalistice în presa scrisă, televiziune, radio. Fondator de publicaţii, realizator de emisiuni. De peste 20 de ani, corespondent de război. Corespondent special al Radio România Actualităţi. În prezent, redactor şef la Radio România Reşiţa. Autor a 16 volume de proză, reportaj, fotografie şi eseu. Studii de jurnalism şi securitate.

%d blogeri au apreciat: