Securitate sau pace pozitivă Securitate sau pace pozitivă
Securitatea este un concept relativ. Mai ales în ultimii ani! Nimeni nu este absolut sigur! Oricine este expus, în diferite intensităţi, e adevărat. De... Securitate sau pace pozitivă

Securitatea este un concept relativ. Mai ales în ultimii ani! Nimeni nu este absolut sigur! Oricine este expus, în diferite intensităţi, e adevărat. De aceea cred că promovarea culturii de securitate în România, nu la nivel academic, ci al publicului larg este absolut necesar! Este, de altfel, şi un angajament al României la intrarea în NATO!

Insecuritatea cotidiană, atentatele teroriste, criza economică şi emoţia provocată de ştiri despre dezastre spulberă două mituri: mitul păcii datorate dreptului internaţional şi mitul suprastatului şi organismelor internaţionale! Deşi chiar Nicolae Titulescu trăgea speranţa că Liga Naţiunilor va pune capăt fărădelegilor planetare, s-a dovedit că ONU NU este o autoritate suprastatală, sau un guvern mondial. Se dovedeşte a fi un simplu ONG, o asociaţie, conform Chartei, formată din popoare (!) pentru a crea „condiţiile necesare stabilirii justiţiei şi respectării obligaţiilor ce derivă din tratate şi din alte documente de drept internaţional”. Asta la modul declarativ! Şi tot declarativ, idealul omenirii este „pacea eternă”!

Ideea că mai multă civilizaţie înseamnă mai multă pace este dificil de susţinut. Cum nici democraţia nu merge mână în mână cu economia de piaţă. De cele mai multe ori, aceasta din urmă este adusă pe tancuri de promotorii Şcolii de la Chicago! Din 1945 până în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile!

Sigur, astfel de statistici aduc mereu în discuţie eficienţa dreptului internaţional umanitar. Emoţia este cea care marchează puternic acţiunile umanitare. În conformitate cu definiţia dată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, prin expresia „drept internaţional umanitar aplicabil în conflicte armate” se înţeleg „regulile internaţionale de sorginte convenţională sau cutumiară destinate expres reglementării problemelor umanitare derivate nemijlocit din conflictele armate, internaţionale sau noninternaţionale şi care restrâng, din raţiuni umanitare, dreptul părţilor aflate în conflict, de a folosi, la alegere, metode şi mijloace de război sau care protejează persoanele sau bunurile afectate sau care ar putea fi afectate de conflict”. Ca să revin scurt în istorie, e bine de ştiut că dreptul umanitar modern s-a născut la propunerea lui Henry Dunant, participant în iunie 1859, în nordul Italiei, la bătălia de la Solferino. În 1862 publică „O amintire de la Solferino”. Pe 19 octombrie 1862, gen. Henri Dufour îi scrie lui Dunant: „Numai exemple atît de elocvente, precum cele pe care le prezentaţi, pot da dimensiune preţului, măsurat în chinuri şi lacrimi, pentru gloria obţinută pe cîmpul de luptă”. De altfel, acest pasaj din scrisoarea generalului a devenit justificarea propunerilor intervenţiilor umanitariste de către politicieni! Mostră de ipocrizie a discursului ONU! Pentru că, Francois Mitterand spunea, în 1981, în celebrul său „Discurs din Mexic”: „În materie de drept internaţional, nonasistenţa popoarelor aflate în pericol nu constituie încă un delict”!, adică se recunoaşte că dreptul umanitar şi asistenţa umanitară sunt utilizate discreţionar, preferenţial şi politic! Abia pe 8 decembrie 1988, Adunarea Generală a ONU adoptă: 1) „reafirmă importanţa asistenţei umanitare pentru victimele catastrofelor naturale şi ale stărilor excepţionale de acest gen” şi 3) „subliniază contribuţia importantă pe care o au, în domeniul acordării asistenţei umanitare, organizaţiile interguvernamentale şi ONG-urile care acţionează în scop strict umanitar”. Nu la fel de fermă este ONU atunci când vine vorba de deschiderea culoarelor de urgenţă, în cazul cărora foloseşte exprimarea ambiguă „ia cunoştinţă cu satisfacţie”. Se dovedeşte că Aplicarea solidă a dreptului internaţional umanitar nu poate fi garantată suficient prin sprijinul acordat de Consiliul de Securitate şi de Cap. 7 al Chartei ONU. Consiliul de Securitate are putere discreţionară de a cataloga anumite situaţii ce comportă un grad de periculozitate suficient de ridicat pentru a determina activarea mijloacelor coercitive prevăzute în Cap.7. Membrii Permanenţi ai CS sunt şi cei care au din ce în ce mai mari interese în alte zone ale globului. De aceea, aproape de fiecare dată, asistenţa umanitară este cea mai frecventă motivaţie pentru justificarea unei intervenţii militare autorizate! Cum orice dominaţie naşte violenţă, ca o formă de apărare, în ultimul timp, asistenţa umanitară şi presa sunt parte în conflict! Cu fiecare criză, situaţie de urgenţă sau conflict armat care se declanşează oriunde în lume, tributul plătit de corespondenţii de presă creşte îngrijorător. Într-un raport al organizaţiei Reporteri fără Frontiere se arată că între 1992 şi 2002, 531 de jurnalişti şi-au pierdut viaţa în timpul exercitării profesiei, dintre care mai mult de jumătate în zonele de război. 73% au fost omorâţi în timpul unei misiuni periculoase, fiind luaţi deliberat în vizorul armelor. Cele mai multe victime, 61%, au fost înregistrate în rândul ziariştilor din presa scrisă. Ziariştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi. Conform INTERNATIONAL NEWS SAFETY INSTITUTE, până în 5 august 2009, ora 8,00, fuseseră ucişi 46 de jurnalişti în acest an! În toate regiunile lumii, asistenţa umanitară şi jurnalismul sunt puse la grea încercare prin deteriorarea securităţii la nivel global, trăind în umbra terorismului şi a războiului.

Singura ieşire din acest cerc vicios este „pacea pozitivă” adică, renunţarea la modul capitalist de producţie şi dezmembrarea imperiilor, ceea ce este o utopie SF! Cum acest lucru este imposibil, autoapărarea individuală şi a comunităţilor ar trebui să se numere printre priorităţile viitorului imediat! Destructurarea societăţii industriale şi demistificarea statului şi a naţiunii, proliferarea capitalismului dezastrelor, expun societăţile unor riscuri sociale şi tehnice fără precedent. Identificate, riscurile şi crizele asociate sunt: politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie), riscuri de mediu (accidente industriale, poluare), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Ameninţările tradiţionale, specifice societăţii industriale (de tip militar) sunt înlocuite, nu definitiv însă!, de riscurile societăţii post-industriale, în primul rând terorismul şi poluarea!

Parafrazîndu-l pe dr. Carl Segan, pot spune că ameninţările la adresa securităţii noastre sunt mai aproape decât mâinile şi picioarele. Nu vă bazaţi pe credinţa greşită a românului că nu mi se poate întâmpla mie. Trăim într-o societate destructurată, fără busolă, cu rigla de valori spartă în bucăţi, cu instituţii de forţă umilite şi hăituite, cu ameninţarea prăbuşirii economice, exploziei preţurilor şi şomajului, presiuni corporatiste multinaţionale pentru profit înzecit şi o clasă politică de bâlci ieftin! O sud-americanizare a României este oricând posibilă! Fii vigilent! Pregăteşte-te din timp!

Sursa foto: expatfinancial.com

Mario Balint

Mario Balint

Ziarist profesionist din 1990. Jurnalist, analist şi consultant de securitate. Activităţi jurnalistice în presa scrisă, televiziune, radio. Fondator de publicaţii, realizator de emisiuni. De peste 20 de ani, corespondent de război. Corespondent special al Radio România Actualităţi. În prezent, redactor şef la Radio România Reşiţa. Autor a 16 volume de proză, reportaj, fotografie şi eseu. Studii de jurnalism şi securitate.

%d blogeri au apreciat: