Liberte, egalite, fraternite! Liberte, egalite, fraternite!
          Am stat mult să mă gândesc dacă are rost să scriu despre ce s-a întîmplat la Paris. Putem vorbi... Liberte, egalite, fraternite!
          Am stat mult să mă gândesc dacă are rost să scriu despre ce s-a întîmplat la Paris. Putem vorbi despre multe pe această temă. Le putem diseca în poveşti ce vin cu lecţii de luptă împotriva terorismului, cu lecţii despre cum asimilezi culturi diferite în Europa multiculturală, putem chiar ajunge la întoarcerea celuilalt obraz. Totuşi.
          Cât am fi de comunişti sau de adepţi ai celor trei cuvinte din titlu, nu le vom putea, pe veci, alătura niciunei comunităţi constituite pe liberul accept. Să mă explic. Încep cu libertatea. Suntem liberi, da? Cât de liber este cetăţeanul român să fugă până la NewYork? Dar până la Geneva? Suntem liberi de nu mai putem. Liberi să înjurăm, nu să ne deplasăm, nu să încercăm constituirea în organizaţii ce ar milita pentru o viaţă mai bună. Libertatea noastră este liberă la a cumpăra şi la a consuma de la magazinele transnaţionalelor ce nu au treabă cu vizele de intrare. Mai suntem liberi să lăudăm progresele etniilor şi naţionalităţilor în cele ce privesc integrarea lor în majoritate. Nicidecum nu suntem liberi să condamnăm anumite etnii că trăiesc doar din furăciuni şi înşelătorii. Şi ajungem la prima frustrare. Eu, cetăţean al republicii, sunt sancţionat legal pentru o infracţiune. Pe etnic nu-l pot sancţiona, pentru că ar fi discriminare.
          A doua frustrare, egalitatea. Cât îi lumea, egalitatea nu va putea depăşi pătuţurile din maternităţi. La ieşirea de pe poarta spitalului, s-a terminat cu egalitatea. Un nou născut pleacă pe bancheta din spate a autoturismului personal. Altul pleacă pe bancheta unui taxi. Altul, dus pe braţe de părinţi iar alţii, pur şi simplu rămân în spital. A dracului egalitate, cum ia ea sfârşit înainte de a începe!
          Fraternitatea, cea mai mare frustrare. Plecăm la drum ca fraţi. Ca tovarăşi. Ca oameni ce urmează a împărţi tot răul şi tot binele ce ne vor ieşi în cale. Pe parcurs, începem să dobândim afinităţi diferite faţă de ce ni se înfăţişează drept bine sau rău. Intervine invidia, (in)capacitatea de a diferenţia binele şi răul pe baze de conştiinţă şi ne ducem fiecare pe calea lui, după ce am trăit fraternitatea pentru a scăpa de lupul cel rău din pădure.
          De ce am plecat de la incidentele din Franţa? Pentru că toate luările de cuvânt, de atitudine, mi se par de o ipocrizie fără margini. Inclusiv acele ditirambe împotriva celor ce nu sunt Charlie. Cu mâna pe suflet vă spun că nu pot fi Charlie, din prisma celor văzute ca publicate de hebdomadarul parizian. Nici vorbă de umor, doar înjurături din creion. Pot fi Charlie, dezavuând total, crima, violenţa, ca răspuns la o jignire sau la o altă violenţă. Poate de aceea nu vom putea fi liberi, egali şi fraţi, atât timp cât nu ne vom putea cumpăni reacţiile faţă de acţiunile semenilor noştri, fie ele pozitive dar, mai ales negative. Bineînţeles că aici vorbim de culturi, civilizaţii, religii, despre care istoria ne spune că nu au fost niciodată coagulate în spiritul celor trei cuvinte din titlu. Azi, parcă forţăm o alăturare forţată a tuturor celor enumerate mai sus. Foloseşte oare, cuiva?
Sursa foto: ericdeville.be
Dan Popoviciu

Dan Popoviciu

Ziarist profesionist din 1996. Redactor şi realizator de emisiuni la televiziunea Terra Sat, jurnalist la publicaţiile Sud-Vestul, 24 de Ore, fondator al ziarului Ghimpele, redactor la P(r)ostul Mare. În prezent, realizator de emisiuni la Vest TV Reşiţa. Autor al unui volum de proză. Studii de drept.

%d blogeri au apreciat: