Societatea Mont Pelerin sau despre sectarismul ce domină gândirea economică modernă Societatea Mont Pelerin sau despre sectarismul ce domină gândirea economică modernă
Sărim pe informaţiile ce ne parvin precum copiii pe pauza mare. Concentraţi nevoie mare să întoarcem pe toate părţile ofrandele canalelor media, uităm două... Societatea Mont Pelerin sau despre sectarismul ce domină gândirea economică modernă

Sărim pe informaţiile ce ne parvin precum copiii pe pauza mare. Concentraţi nevoie mare să întoarcem pe toate părţile ofrandele canalelor media, uităm două chestiuni centrale. Faptul că gândim doar informaţiile ce ni se oferă şi faptul că le filtrăm folosind instrumentele primite din aceeaşi sursă. Cu alte cuvinte, nu doar nisipul e de la ei, ci şi grebluţele şi găleţile. În atare condiţii, e teribil de important să analizăm nu doar ce se spune, ci mai ales ce este, subtil, omis. Ce nu se vede, ce nu se aude? Dar, mai ales, de ce nu se vede, de ce nu se aude?

azi trebuie să rabzi cel puţin Golgota, având mereu promisiunea bolnavă că dacă-ţi mai cari puţin crucea şi mai rezişti puţin, vei atinge izbăvirea

Să luăm economia, că şi aşa ne scăldăm în ea precum racii încă vii în oalele opulenţilor bucătari. Dacă ar fi să ne luăm după fundamentalismul de piaţă exultat cu zâmbete de atotştiutori de către unii guru de la tv ce se simt suverani pontifi ai domeniului, am comite tragica eroare să credem că aşa e peste tot şi dintotdeauna. Că ăsta e brandul de capitalism sfânt pe care-l practică marile civilizaţii cel puţin de la Adam Smith încoace. Ridicol, hain şi fals. Forma aceasta de capitalism de cumetrie/goană după cadou/casino e o invenţie tulburător de recentă, mai precis de la Reagan şi Thatcher, aşadar mijlocul-sfârşitul anilor ’70. Dacă ţările furnizoare de status quo şi cele scăpate de cortina de fier ar fi practicat forma aceasta de capitalism pe care o vedem acum în lume preţ de 50 de ani, mă îndoiesc că Terra ar fi rezistat, după cum zic americanii, in one piece. Politicile economice americane din anii ’50, să zicem, s-ar fi potrivit azi, din punct de vedere ideologic, la ceea ce este numit stânga radicală! Statul bunăstării american, şi nu numai, punea deosebit preţ pe servicii sociale, clasa de mijloc, infrastructură trainică, sănătate, pensii. Toate chestiunile astea pentru care azi trebuie să rabzi cel puţin Golgota, având mereu promisiunea bolnavă că dacă-ţi mai cari puţin crucea şi mai rezişti puţin, vei atinge izbăvirea. Doar să ai grijă ca până atunci să nu mori sau să nu te îmbolnăveşti fizic sau psihic. Să nu mai vorbim de aşa numitele miracole capitaliste asiatice, tigrii asiatici. Statele asiatice erau într-atât de protecţioniste după cel de-al Doilea Război Mondial, încât erau interzise importurile oricăror mărfuri ce erau sau puteau fi produse în ţară!

Dar ceva s-a schimbat mai apoi. Iniţial nu structural, ci în cercuri mărunte, marginale, dar, după cum vom vedea, teribil de influente. Deşi cauzele sunt multiple (criza petrolului din anii ’70, creştere economică stagnantă, birocratizare etc.), mă voi axa pe un anume think-tank ce a avut o influenţă covârşitoare în ancorarea fermă a neoliberalismului în conştiinţa economică a planetei.

Friedman, în discursul său, augmenta politici economice practice şi pretins pragmatice cu vaste teritorii filosofice (libertate, individualitate), creând impresia de realitate indisputabilă.

Localitatea Mont Pelerin din Elveţia arată ca ceva rupt din imaginaţia colectivă, capitolul peisaj mirific. Muntele se întâlneşte cu lacul Geneva, construind un peisaj perfect pentru odihnă, meditaţie, contemplarea frumosului sau punerea la cale a unui plan prin care o idee nepopulară şi marginală să acapareze, în câteva zeci de ani, gândirea economică convenţională mondială. În 1947, la poalele acestui munte, a avut loc o întâlnire a 39 de intelectuali din 10 ţări aflaţi în compatibilitate filosofică şi economică. Aceştia erau îngrijoraţi de erodarea libertăţilor individuale şi doreau să salvgardeze liberalismul clasic. În fruntea acestora se afla distinsul economist austriac (deşi mai degrabă filosof) Friedrich Hayek. Laureat al Premiului Nobel şi celebru pentru cartea sa Drumul către Servitute, Hayek vede în piaţa liberă armonia perfectă, singurul loc în care individul este liber. Cu toate acestea, Hayek consideră că statul ar trebui să reglementeze mediul de afaceri şi să ofere garanţii sociale indivizilor. Iar aici intervine campionul necontestat al capitalismului năvalnic pe care-l ştim şi pe care-l iubim de frică: Milton Friedman, şi acesta membru marcant al Societăţii Mont Pelerin. Laureat al Premiului Nobel, formator a nenumăraţi discipoli în cadrul celebrei Şcoli de Economie din Chicago, consilier al lui Reagan, consilier (indirect) al dictatorului chilian Augusto Pinochet, Friedman se poate lăuda cu faptul că a dat întregii planete o coloratură ideologică de care aceasta, în ciuda a numeroase crize grave, nu reuşeşte să se scuture.

cât de simplu şi de facil au ajuns nişte idei dubioase, bazate pe mit, creatoare de crize economice şi de inegalităţi sociale nărăvaşe pe soclul cel mai înalt al politicilor economice moderne

Orator strălucit – spre deosebire de Hayek, ce dezbătea în privat şi avea un accent austriac incompatibil cu urechile americane – Friedman, în discursul său, augmenta politici economice practice şi pretins pragmatice cu vaste teritorii filosofice (libertate, individualitate), creând impresia de realitate indisputabilă. Chestiuni de o asemenea anvergură cultural-filosofică aveau, în discursul lui Friedman, să fie rezolvate simplu şi etern prin mecanismele pieţei libere. Astfel, nu era nevoie decât de o portiţă către mainstreamul politic anglo-american, una ce avea să fie găsită în turbulenţii ani ’70. De altfel, Societatea Mont Pelerin nu poate fi creditată ca fiind solitara aducătoare de neoliberalism în lume. Aceasta a deschis uşile către nenumărate think-tankuri asemănătoare ce au împânzit lumea, aceste grupuri beneficiind de un lobby puternic şi de sume consistente.

Iată cât de simplu şi de facil au ajuns nişte idei dubioase, bazate pe mit, creatoare de crize economice şi de inegalităţi sociale nărăvaşe pe soclul cel mai înalt al politicilor economice moderne. De altfel acest cult al economiei este şi el unul extrem de nou. Cu toate acestea, economia e postulată drept coroana ştiinţelor. Cumva, nu a ştiinţelor sociale, ci a celor exacte! Cum nu ne putem îndoi de 3×3, la fel nu vom comite păcatul de a arunca vreun dubiu asupra mâinii invizibile. Vom urma rânduirea sfintei mâini chiar dacă nu există niciun motiv raţional sau metaraţional pentru a conchide existenţa sa. Dovadă că adevărul devine adevăr atunci când pleacă din gura unei pretinse autorităţi sau dacă repetăm la nesfârşit chestiuni disputabile. Mie astea îmi sună a curată servitute. Ce ziceţi, Herr Hayek, Sir Friedman?

Sursă Foto: zastavki.com

vb

Vlad Botgros

Vlad Botgros

Doctorand în științe politice în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Licențiat în relații internaționale și masterat în dezvoltare internațională. Colaborare pe politică externă cu Centrul pentru Promovarea Culturii de Securitate. Articole științifice publicate în Political Studies Forum. .Apariții în diverse reviste literare și antologii de poezie naționale și internaționale. Activități de copywriting și proofreading. Arii de interes: ideologii politice, post-modernism/post-structuralism, analiză de discurs, studii culturale, teorie critică.

%d blogeri au apreciat: