„Vrem să muncim, nu să gândim!” O pledoarie pentru abolirea şi regândirea muncii. „Vrem să muncim, nu să gândim!” O pledoarie pentru abolirea şi regândirea muncii.
Savanţii ne anunţă, fără nicio inflexiune paranoidă, că ne apropiem de a VI-a extincţie în masă. Autorul acesteia este mic, gălăgios şi otrăvitor. Omul.... „Vrem să muncim, nu să gândim!” O pledoarie pentru abolirea şi regândirea muncii.

Savanţii ne anunţă, fără nicio inflexiune paranoidă, că ne apropiem de a VI-a extincţie în masă. Autorul acesteia este mic, gălăgios şi otrăvitor. Omul. Suntem, aşadar, un soi de asteroizi sau vulcani. Autori şi contemporani de tragedii la scară globală. Motivele sunt complexe şi nu pot fi cuprinse pe de-a întregul în clişee leneşe, dar pare cert că un motiv pentru care poluăm cu asemenea neghiobie e şi modul în care înţelegem munca.

Acest concept pare imbatabil în faţa oricăror fluctuaţii idelogice care au dictat evoluţia umană. Ideea că munca simbolizează virtutea absolută a unei societăţi a curs abundent pe râul istoriei, marota făcând parte integrantă din etosul colonialist, industrialist, comunist dar si capitalist. Cu asemenea reputaţie e oarecum angoasantă intenţia de a deconstrui acest mit. Posedând arme de advertising in masă, tăvălugul ideologic neoconservator şi neoliberal dominant a demantelat aproape orice ripostă intelectuală la această stare de lucruri. Stânga moderată se bate cu lăcomia corporatistă şi cere doar o îndulcire a condiţiilor muncitorilor, fără să atenteze la ţesutul moral şi ideologic al ideii de muncă pe plantaţia cuiva (nu doar la figurat). E cel puţin fascinant că aproape toate lumea face ceva ce nu-i place şi totuşi acest edificiu rămâne în picioare. Trebuie, nu ne permitem luxul să n-o facem este replica standard. Just, dar asta doar deoarece mecanismul este odios şi intransigent, nu deoarece ar exista o motivaţie intrinsecă a muncii aşa cum este ea înţeleasă de către economia de piaţă.

Ce creează munca? Aici îmi permit crâmpeie întregi de generalizări: poluare, stres, suicid, maladii psihice şi fizice, izolare, timp redus cu familia şi cei dragi, timp redus pentru vocaţii creative, zombificare, workaholism. Fiinţa umană are nevoie să privească pomi, să mediteze la natura lucrurilor, să deseneze, să se joace. Motive nu doar de factură boemă, ci dovedite de către studii riguroase. Reputatul filosof Bertrand Russell spunea că marile idei civilizatoare, direcţiile ideatice ale lumii au fost trasate de către cei privilegiaţi de către poziţia socială, aşadar cei ce nu erau supuşi sclaviei. Desigur, tot această poziţie le-a permis să-i înrobească pe ceilalţi, însă argumentul tot nu-şi pierde din forţă. Dacă bietul Platon s-ar fi născut azi, probabil ar fi contemplat lumea formelor perfecte din faţa baxurilor de ketchup pe care trebuia să le aşeze pe raft. În loc de Dialoguri, ar fi aşteptat anxios să vadă ce mai decid creditorii internaţionali în privinţa destinului său. În fapt, ne-am transformat într-o societate de roboţei docili, într-o legiune de IT-işti şi alte joburi la modă ce stau în lumina gloriei până se sparge şi această bulă speculativă. În tot acest timp, studenţii facultăţilor de filosofie pot fi număraţi pe degetele unei mâini. Facultăţile în cauză caută disperate să atragă studenţi explicându-le, cu accente ridicole, cât de căutaţi sunt filosofii pe versatila piaţă a muncii. E regretabil că “meseria” ce deţine toate meritele pentru evoluţia omenirii e scoasă pe tarabă. Cu sociologia, precum şi alte discipline esenţiale, este exact la fel.

Munca, aşa cum este ea înţeleasă azi, trebuie abolită. Trăim într-o lume a prosperităţii prost distribuite, nu a sărăciei. Iluzia austerităţii este susţinută de către cei interesaţi de menţinerea planetei pe aceleaşi coordonate stupide. Este fabulos cât de mult s-a putut distruge, şi cu toate astea planeta continuă să fie foarte bogată. Studiile serioase, nu titlurile senzaţionaliste, arată că planeta poate susţine 12 miliarde de oameni, ba mai mult, fiecare dintre aceştia să trăiască echitabil. Piaţa liberă, aşa zisul mecanism perfect de alocare a resurselor, duce la risipă inimaginabilă. Se estimează că aproape jumătate din tot ce se produce ajunge în coşurile de gunoi. Piaţa liberă, aşa zisul mecanism perfect de alocare a resurselor, lasă aproape 2 miliarde de oameni în sărăcie lucie şi un miliard de obezi. Unii mor deoarece nu au deloc, alţii mor pentru că au mult prea mult. Ne batem cu apă, roşii, portocale, facem concursuri de cât de mult putem mânca şi multe, multe altele. Ideea că ar trebui să muncim deoarece trebuie să creăm şi să încuajăm economia este o iluzie.

Deja la nivel global există o pleiadă de iniţiative interesante, concrete, ce-şi propun înlocuirea obsesiei pentru muncă de rutină: venitul de bază garantat, trocul, freelancing, întreprinderi sociale ş.a. Majoritatea joburilor sunt pentru crearea de produse care nasc pofte şi gusturi noi, nu produse ce adresează nevoi autentice. E penibil şi degradant cum plângem după “investiţii” şi după mari inventatori de joburi inutile ce vin să pună oamenii la muncă doar de dragul de a munci şi, desigur, întru îndestularea conturilor proprii. Raţiunea unei slujbe stă în ea însăşi. E un cerc vicios ce dansează pe muzica maeştrilor de ceremonii. Joburile la care fac eu referire pot fi înlocuite de către aparaturi specializate. Unde e dilema morală aici? E mai moral ca omul, dotat cu capacităţi unice omului, să devină el însuşi un roboţel? Vor veni roboţii şi ne vor lua joburile? Foarte bine! Nu sunt un apologet al contemplării perpetue a tavanului.

Poate că timpul liber câştigat de om în urma acestor automatizări se va duce pe cure prelungi de kitsch şi pierdere de vreme. Aceasta deoarece oamenii alunecă în consum şi în non-sens tocmai datorită sistemului ce-i ţine în lesă cel puţin opt ore pe zi. Sesiunile de televizor se pot metamorfoza, după demantelarea presiunii culturale şi sociale generate de către muncă, în lectură, cogniţie acutizată, inspiraţie, natură. Joburile mecanice, de bandă, alienante pot şi trebuie să fie abolite. Cele ce implică gândire, creativitate trebuie eliberate de sub jugul ierarhiei fosilizate în care sunt blocate, democratizate şi decorporatizate. Lunea nu trebuie neapărat să fie urâtă, vinerea nu trebuie să fie frumoasă dintr-un singur motiv. E dureros faptul că etalonul pentru calitatea timpului şi a vieţii stă în programul arbitrar de lucru ce este băgat pe gât maselor.

Suntem o civilizaţie de poluatori bezmetici, de fanatici fundamentalişti ai sfântului plastic. Soluţia nu e fardarea piciorului cangrenat, ci tratarea sa. Condiţii mai bune de lucru sunt esenţiale pentru supravieţuirea zilnică, regândirea din temelii a sistemului ce ţine omul blocat 40 de ore pe sâptămână la lucru şi mintea sclavă rutinei este o cerinţă pentru supravieţuirea întregii planete. Iar dacă o voce vă şopteşte că toate astea sunt utopii naive, deliruri idilice, nu uitaţi că realiştii, serioşii, practicii, boşii, CEOs, antreprenorii, directorii au dus planeta în pragul celei de-a VI-a extincţii în masă.

Sursă Foto:theguardian.com

vb

Vlad Botgros

Vlad Botgros

Doctorand în științe politice în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Licențiat în relații internaționale și masterat în dezvoltare internațională. Colaborare pe politică externă cu Centrul pentru Promovarea Culturii de Securitate. Articole științifice publicate în Political Studies Forum. .Apariții în diverse reviste literare și antologii de poezie naționale și internaționale. Activități de copywriting și proofreading. Arii de interes: ideologii politice, post-modernism/post-structuralism, analiză de discurs, studii culturale, teorie critică.

%d blogeri au apreciat: